Cel mai așteptat Campionat European al istoriei recente a arătat încă de la primele confruntări că obiectivul suprem nu va fi ușor de atins.

Componența sferturilor de finală s-a clarificat, nu însă fără surprize. Evoluțiile Italiei și Belgiei, combatantele ce au alcătuit componența primei confruntări din faza ultimelor opt pretendente, arătau că unele favorite își certificau statutul. Însă, succesele venite atât de complicat anticipau că alte calcule pot fi ușor date peste cap. 

Indiferent de afișele tabelelor de marcaj întâlnite mai întâi la Copenhaga, iar apoi la București, spectacolul a fost elementul dominant în două jocuri formidabile. Dacă Spania a izbutit să depășească ceea ce a părut un moment critic în fața Croației, prevalând înaintea startului loviturilor de pedeapsă, Franța nu avea parte de un deznodământ similar. În schimb, tehnicianul care va deveni curând (de unul singur) cel mai longeviv selecționer din istoria Elveției, Vladimir Petković, trăia clipa carierei, îndemnându-și elevii să continue a spera. 

Executarea penalty-urilor și climaxul lor declanșat în momentul decisiv al ratării lui Kylian Mbappé au cimentat un moment ireversibil de turnură, pe Arena Națională. Campioana mondială și vicecampioana europeană în exercițiu era eliminată. Brusc șansele pentru trofeul absolut se îmbunătățeau pentru alte reprezentative, aflate de ceva vreme în căutarea sau redescoperirea gloriei. Dacă primele confruntări din sferturile de finală erau stabilite după seri pe măsură, nici cea de-a patra reuniune a optimilor (desfășurată doar pe tărâm britanic) nu avea să rămână în umbră.

Intersecția dintre formațiile reprezentative ale Angliei și Germaniei a suscitat un interes enorm. Două națiuni care au împărtășit un parcurs comun în dezvoltarea sportului cu mingea la picior, între care adversitatea este imensă. Dar, pe măsură ce explorăm palmaresul direct al ultimului sfert de veac, superioritatea aparținea doar unei singure tabere. Modalitățile prin care Mannschaftul se interpunea în calea Albionului au intrat în legendă, chiar și pentru suporterii neutri ai fotbalului. 

Cea mai recentă ocazie avută de insulari în a gusta cu adevărat succesul suprem, măcar pe plan continental, survenea în 1996. Semifinala inconfundabilă în care Germania întorcea șansa în favoarea ei la loviturile de pedeapsă executate pe vechea configurație a Wembley Stadium, conturează și în prezent o imagine a mitului ce înconjoară plusul germanic de inspirație și șansă. 

Clipele britanice dureroase au mai continuat în cadrul Cupei Mondiale din 2010, acolo unde optimile aduceau din nou secvențe de cumpănă judecate și finalizate în favoarea Germaniei, care mergea atunci mai departe spre sferturile de finală. 

Revenind în 2021, un parcurs intrigant al ambelor formații în faza grupelor urma să le seteze către o nouă întâlnire. Fără a impresiona ofensiv, înscriind doar de două ori în trei confruntări, echipa lui Gareth Southgate aconta șapte puncte, în ciuda nemulțumitoarei remize înregistrată cu Scoția. 

Elevii lui Joachim Löw au evitat, în schimb, o nouă eliminare de majore proporții doar printr-o remiză cu patru goluri în fața Ungariei. Ratând ocazia să se impună în temuta serie F, pe care o încheia pe poziția a doua prin acontarea a patru puncte, cvadrupla campioană mondială urma calea celui mai ostil stadion disponibil. Însă, Germania revenea întotdeauna cu multă încredere în templul fotbalului.

Garantat, puteam afirma că epicentrul sportului mondial în seara de 29 iunie se regăsea în capitala engleză. Pe măsură ce disputele imprevizibile de la Wimbledon avansau în măsura condițiilor atmosferice, tensiunea se reloca integral la aproximativ 16 kilometri de All England Club. Acolo, atmosfera nu putea fi altfel decât electrică, ținând cont de tensiunea uluitoare. 

Prima repriză disputată sub asemenea auspicii prezenta o dispută atent monitorizată defensiv, chiar dacă formulele de start se arătaseră profund ineficiente, exceptând succesul Germaniei contra Portugaliei, încheiat chiar cu patru goluri marcate. Totuși, primele ocazii veneau la poarta lui Manuel Neuer, care a fost testat puternic de Raheem Sterling. 

Ulterior, selecționata goalkeeperului lui Bayern oferea multiple replici periculoase, dar nici Jordan Pickford, unul dintre numeroșii jucători ai gazdelor aflați la cel mai important moment al carierei, nu se lăsa învins la capătul celei dintâi jumătăți de oră. Timo Werner și Robin Gosens semnau cele mai importante șanse până la pauză, moment în care tabela nulă indica o importantă doză de inconfort pentru publicul britanic, prezent în tribune într-un procent de 45% al capacității maxime. 

Pe măsură ce trecea tot mai mult timp, memoriile trecutului - în special, soarta duelurilor amintite anterior - prindea din nou contur. În plus, șarjele ofensive ale leilor nu arătaseră suficient de convingător, selecționerul fiind nevoit să apeleze rapid la schimbări pentru a-l susține pe un Harry Kane aflat într-o acută lipsă de inspirație din apropierea porții. Înaintea schimbărilor însă, o nouă oportunitate importantă era parată de către portarului lui Everton, în fața aceluiași Robin Gosens.

O dispută cu standarde fizice și tactice extrem de bine stabilite pătrundea apoi într-un interval ce părea să conducă la un al treilea duel consecutiv de Campionat European cu prelungiri.  Totuși, plusul de inspirație urma a fi identificat de partea Angliei, în persoana unui jucător îndelung solicitat de proprii compatrioți în a evolua mai mult. 

Jack Grealish exploata la perfecție spațiile oferite de un foarte sigur dispozitiv german, prealabil minutului 75. Centrarea sa ideală îi permitea lui Raheem Sterling să marcheze al treilea său gol al campaniei, sinonim cu întreaga zestre provizorie a gazdelor. 

După lungi clipe de așteptare și vizibilă neliniște, Wembley izbucnea într-un extaz perfect explicabil, presiunea mergând integral către marii rivali. Nevoiți să răspundă prompt, germanii își vedeau unica și cea mai mare șansă a egalării, oferită chiar de autorul deschiderii scorului. 

Pasa neglijentă trimisă de Raheem Sterling – care nu putea decât privi înmărmurit continuarea fazei – în minutul 81, îl poziționa pe Thomas Müller singur în calea lui Jordan Pickford. Cel mai eficient marcator activ al Mannschaftului nu cadra corect finalizarea, iar insularii, în frunte cu extrema lui Manchester City, puteau răsufla ușurați. Trecând peste un moment psihologic ce nu a surâs în ocaziile trecutului, formația gazdă din Londra rămânea și cu multă șansă singura fără un gol primit la turneu final. Mai mult, peste alte cinci minute, o nouă incursiune excepțională a lui Jack Grealish facilita momentul de glorie a lui Harry Kane. Vârful lui Tottenham a anulat orice emoție, parafând finalul carierei de selecționer pentru Joachim Löw. 

Scorul final de 2-0 contra Germaniei declanșa o bucurie cum rar sporturile colective din Albion pot experimenta. Vestitul complex părea să fie îndepărtat contra celei mai îndârjite adversare, pentru prima oară într-un joc oficial după finala Campionatului Mondial din 1966. Așadar, într-un moment ce ar putea căpăta conotații și valori de legendă, Anglia avea să își afle adversara în sferturi, urmărind evenimentele petrecute peste granița nordică.

La Glasgow, ultima optime de finală propunea o altă dispută ce ar fi creat istorie, indiferent de rezultat. Suedia, formație care câștigase grupa începută de Spania ca favorită, întâlnea gruparea calificată cu ultima linie de clasament a locurilor trei. Ucraina obținuse biletul către duelul eliminatoriu în pofida celor două înfrângeri contra Austriei și Țărilor de Jos.

Paradoxal sau nu, precum toate reprezentativele Grupei F, ambele națiuni menționate erau deja eliminate. Jucătorii pregătiți de Andriy Shevcenko își puteau juca până la capăt șansa, startul de joc fiind unul echilibrat. Într-o atmosferă mult mai liniștită față de cea care deschidea seara, oportunitățile au venit greu. 

După tentativa ratată a lui Roman Yaremchuk, simbolul viitorului galben-albastru bifa prima sa reușită continentală. Oleksandr Zinchenko finaliza elegant din pasa lui Andriy Yarmolenko, plantând posibilitatea unei noi surprize remarcabile. A doua echipă scandinavă rămasă în competiție obținea replica pe tabelă chiar înaintea pauzei, prin intermediul lui Emil Forsberg. Atacantul lui Leipzig puncta pentru a patra oară la actualul EURO, într-un nou moment crucial pentru coechipierii săi. 

Cu paritatea restabilită, repriza a doua de pe Hampden Park căpăta o tentă profund conservatoare, mai ales după un demaraj furtunos al actului. Serhiy Sydorchuk și respectiv Emil Forsberg ținteau de trei ori barele într-un interval de doar 13 minute, ambele garnituri căutând fără succes o lovitură majoră. 

Niciunul dintre selecționeri nu era dispus să mai riște o intervenție ofensivă serioasă, prelungirile reprezentând continuarea greu evitabilă pentru un al treilea joc eliminatoriu din ultimele patru disputate. 

Odată cu avansarea în partidă și instalarea oboselii evidente, mulți jucători determinanți întâmpinau dificultăți în a continua înfruntarea pe propriile picioare. Intervențiile foarte dure au fost simbolizate în reprizele suplimentare prin secvența de cumpănă a nopții scoțiene. 

Intervenția uluitor de greu explicabilă a lui Marcus Danielson asupra lui Artem Besyedin era soluționată prin acordarea cartonașului roșu, după consultarea VAR, iar Ucraina avea opțiunea de a forța asigurarea victoriei înaintea demarării penalty-urilor. Alte aproximativ 23 de minute treceau cu tot mai multe secvențe sacadate, consumul energetic fiind maxim. 

Într-un asemenea context, cel mai puțin probabil protagonist ucrainean își punea amprenta în istoria națiunii sale. Accidentarea suferită de Junior Moraes îl forța pe Andriy Shevcenko să adauge lotului un atacant de 24 de ani, care nu bifase vreo partidă internațională prealabilă. Introdus pe parcursul primei reprize de prelungiri, Artem Dovbyk se desprindea de marcaj pentru a aduce victoria echipei sale în minutul 120+1. 

După un triumf dramatic, cu 2-1 în fața unei Suedii dezolate, prima prezență a Ucrainei în sferturile de finală ale unui Campionat European (a doua la un turneu final, alături celei din 2006) nu putea veni mai surprinzător. Recompensa insistenței va fi întâlnită pe Stadio Olimpico, acolo unde Anglia așteaptă prezența în careul de ași și implicit, revenirea pe Wembley după un succes de referință, obținut marți.

Până acolo, Italia, Belgia, respectiv Spania și Elveția vor fi soluționat deja dilema etapei ultimelor opt echipe rămase în lupta pentru cucerirea EURO 2020. Dinspre Sankt Petersburg și München, drumul către semifinale urmează a conduce două naționale meritorii ale Cehiei și Danemarcei, la Baku. Ulterior, performerele unor noi partide ce au traversat cumpenele a două zile de acțiune fotbalistică fabuloasă în Regatul Unit, vor completa confruntarea directă, un nou potențial pas către gloria supremă.