În sezonul anterior, lunile de pauză au forțat reconsiderarea geografică pentru completarea fazelor finale (pe lângă realitatea că noile preliminarii erau obligate să înceapă deja în august), pe parcursul unui sezon estival unic). Într-un sistem Final 8, specific mai degrabă handbalului, laureata campaniei anterioare se decidea în Portugalia. Pentru un Bayern care își regăsea turația maximă, experiența lusitană se încheia perfect.

În noul sezon, condițiile au putut reintra în normal, dar traseul calificărilor interfera serios cu planificarea finalizării stagionale 2019-2020. Claritatea avea să fie exprimată și dintr-un alt punct de vedere mai puțin convențional. Pentru prima oară de la implementarea sistemului contemporan, în 1992, fazele antecedente tabloului principal se disputau într-o singură manșă pentru ca decalajul să fie recuperat. Concomitent, speranța reechilibrării valorilor, oferea destule șanse și pentru cluburile cu aspirații mai scăzute. Astfel, ne-am putea referi și la singura reprezentantă a României, pe care doar loviturile de departajare au separat-o de o prezență în faza a treia preliminară. Fără CFR Cluj, eliminată dramatic de către Dinamo Zagreb, atenția asupra celei de-a 29 toamne asociate Ligii Campionilor scotea în evidență multe întrebări.

Cu siguranță, una dintre ele viza numele tehnicianului ce, pe bună dreptate, a avut principalul rol în introducerea sportului rege într-o nouă era a eleganței, vitezei și controlului. Din momentul în care Josep Guardiola a preluat banca tehnică a principalei echipe a Cataloniei, în 2008, deschiderea către jocul ofensiv căpăta noi nuanțe. Cu sprijinul inconfundabil al lui Lionel Messi, fostul component al structurii Blaugrana reinstaura gloria deplină pe Camp Nou. Două ediții ale Champions League erau înregistrate de Barcelona sub comanda unui manager încă tânăr.

Rutina trofeelor și a succeselor magistrale îl convingeau pe spaniol că, în urma unei pauze considerate necesare, noi experiențe sunt demne de încercat. Acceptând în 2013 oferta venită de la München, dublă finalistă succesivă și campioana în exercițiu a Ligii Stelelor la acea vreme, misiunea devenea extinderea propriei filosofii de joc dincolo de hotarele catalane.

Desigur, acel scop se dorea a fi transpus în competițiile internaționale, dat fiind că principala echipă a Bavariei domina autoritar sorții Bundesligii și înainte de sosirea sa. Trei distincții succesive de campionat, obținute fulminant, indicau cum, în regim de regularitate, ibericul capacita la maximum orice echipă de mare valoare. În schimb, pe rând, încercările europene au fost treptat zădărnicite înainte ca Bayern să poată atinge finala. Între 2014 și 2016, Real Madrid, Barcelona și Atlético Madrid au oprit, în penultimul act, tentativele germane de a reacapara succesul respectiv.  

Ca urmare, înțelegerea cu Bayern a fost întreruptă amiabil. Mutarea s-a produs către formația ce întrupa aceeași doleanța similară, de afirmare. Manchester City a crescut enorm nu numai în interiorul unei tradiții britanice inconfundabile, ci și în viziunea general continentală. Argumentul principal a survenit capitalului masiv de investiții sosit dinspre Orientul Mijlociu. El a schimbat radical raportul de forțe în națiunea insulară. 

Clubul cetățenilor atrăgea atenția tuturor împătimiților prin triumfurile interne bifate până în toamna anului 2016. Recentul palmares includea, printre altele, trei titluri de campioană a Angliei în intervalul a cinci sezoane, sub conducerea lui Roberto Mancini și Manuel Pellegrini. 

Doar că experimentații tehnicieni menționați nu au reușit să construiască o filosofie câștigătoare în compania reprezentantelor altor țări. De altfel, este de notat că deși City nu ratase niciodată ieșirea din grupele Champions League, accesarea unei semifinale rămânea cota reper atinsă, inclusiv după venirea lui Josep Guardiola, până în 2018. Procesul construirii unui lot adaptat cerințelor sale a fost unul cu efecte imediate în planul intern pe care formația sa engleză reușea să îl domine. 

Campaniile de transferuri impresionante vedeau rodul și pe gazon, însă țelul suprem rămânea destul de îndepărtat. S-ar putea spune că în anumite instanțe, neșansa a jucat la rândul ei un rol important în validarea concluziei alăturate. După eliminarea complet nescontată din optimile sezonului 2016-2017 contra lui A.S. Monaco, alte trei deznodăminte asemănătoare au avut loc în sferturile de finală. Deznădejdea evidentă s-a simțit mai ales peste alți doi ani, atunci când Tottenham rezista uluitor în dubla manșă din faza ultimelor 8, pentru a avansa. Sezonul precedent era, de asemenea încheiat dezamăgitor, cu Olympique Lyon furnizând marea surpriză a sferturilor împotriva albaștrilor din Manchester.

Actuala stagiune era începută deosebit de lent în campionat, atenția fiind îndreptată majoritar către frontul european principal. Acolo, o Grupă C tratată aproape imaculat se încheia cu doar două puncte pierdute din 18 posibile. Într-un mod coincident, remiza survenea chiar la Porto, viitoarea gazdă conjuncturală a finalei din 2021. Până acolo, Manchester City a avut nevoie să depășească (printr-un dublu 2-0) o adevărată revelație a toamnei, în Borussia Mönchengladbach. 

Victoriile respective duceau mai departe seria uluitoare de 21 partide la rând, încheiate cu succes. După ce ea urma a lua sfârșit la început de martie, o altă Borussia ieșea în cale britanicilor. Dubla complicată începută pe teren propriu era tranșată cu mare atenție la capătul deplasării de la Dortmund. Prin intermediul unui 4-2 la general, penultimul act era atins pentru prima dată sub comanda coordonatorului catalan. Paris Saint-Germain urma să se arate drept un obstacol dificil către prima finală din istorie. Vicecampioana Europei își luase revanșa în fața lui Bayern pentru eșecul din confruntarea decisivă a verii precedente. 

Însă, cu mult calm și atenție, jucătorii din Manchester au pus stăpânire pe jocul din prima manșă, răsturnând un rezultat defavorabil la pauză. Misiunea din retur era mult simplificată, într-o nouă atmosferă a iernii veritabile întâmpinate în luna mai, de o reușită rapidă a lui Ryhad Mahrez. Tot algerianul bifa un al doilea gol pentru a înlătura orice emoție în privința atingerii istorice a ultimului act, dorit cu ardoare inegalabilă.

Adversara ultimativă nu se afla inițial pe lista unor posibile pretendente la distincția absolută, mai ales dacă luăm în calcul că Chelsea a fost nevoită să treacă printr-o rarisimă schimbare de manager în timpul stagiunii. După un debut considerat sub așteptările generale, gruparea de pe Stanford Bridge era nevoită să renunțe la serviciile marii legende a gazonului, Frank Lampard.

În ciuda unei situații defavorabile în campionat, Thomas Tuchel, la rândul său fără contract după despărțirea de P.S.G., moștenea un context pozitiv în cupele europene. O serie încheiată în prima poziție în compania Sevillei, lui F.C. Krasnodar și Rennes, îi avansa pe londonezi într-o optime foarte complicată. Totuși, un Atlético Madrid într-o ușoară scădere de formă era depășit impresionat după două succese determinate fără gol primit. Unul dintre ele s-a desfășurat pe Arena Națională. Tânăra echipă condusă de tehnicianul german trecea apoi cu ceva emoții de Porto, într-o dublă organizată exclusiv în Andaluzia. 

Finalmente, marea provocare urma în drumul către prima finală Champions League după nouă ani de pauză. Real Madrid căuta cel de-al treisprezecelea trofeu absolut și pornea favorită în runda penultimă. 

Cu o atitudine ideală pe teren străin, londonezi luau inițiativa înscriind primii și urmând să completeze 180 de minute exemplare printr-un succes cu 2-0 înregistrat acasă. Timo Werner și Mason Mount asigurau biletele către momentul de vârf al carierei lor. 

Printr-o nouă ascensiune surprinzătoare, asemănătoare cu fabuloasa călătorie încheiată cu victoria în fața gazdelor din München din 2012, Chelsea contribuia la a doua finală între echipe engleze din ultimii trei ani, după ce Liverpool trecea de Tottenham în 2019. Premier League ajungea să monopolizeze bătălia finală pentru a treia oară în actualul mileniu. 

Din fericire, suporterii urmau a avea acces pe Estádio do Dragão. A doua primăvară consecutivă nega arenei olimpice din Istanbul oportunitatea de a găzdui cel mai important eveniment fotbalistic al planetei. Astfel, Portugalia a primit onoarea de a prelua sarcina respectivă consecutiv, în două orașe distincte, după ce Lisabona o îndeplinea în 2020.

Pe coasta Atlanticului de Est, se așteptau noi momente istorice. Ștacheta era ridicată la un nivel uluitor de finala Europa League, în care formația roșie din Manchester fusese uluitor doborâtă de Villarreal.

Manchester City spera să evite o asemănătoare concluzie și să atingă eluzivul țel al gloriei continentale absolute. În fața ei, se afla o adversară cutezătoare, dispusă la efort maxim, care de altfel, o învinsese recent într-un interval de 17 zile, atât în semifinalele Cupei Angliei, cât și în campionat. Cu un loc deja asigurat în viitoarea ediție de Champions League, Chelsea demara fără inhibiții, plasând întreaga presiune pe noua campioană din Albion. Finala din 2021 începea, așadar, prin multe dueluri fizice, tipic britanice. 

Cu doar doi jucători titulari care au putut evolua pe scena supremă (Thiago Silva, nevoit să rămână pe teren doar pentru 39 de minute și, respectiv, İlkay Gündoğan), emoțiile unei atmosfere speciale s-au simțit din plin. Odată cu ele, erorile defensive au dat naștere unui ritm fabulos de joc. Timo Werner irosea trei șanse importante în interiorul primelor 15 minute. 

Chelsea continua exprimarea mai curată, dar replicile cetățenilor conduse de Kevin de Bruyne și Raheem Sterling se dovedeau mereu tăioase. Prima jumătate de oră se scurgea foarte rapid, intensitatea creată de suporteri simțindu-se atât de evident. Cu pauza apropiindu-se, perioada în care Manchester City plănuia să apese pedala de accelerație îi revenea la dispoziție lui Pep Guardiola. Cruciala înfruntare tur contra lui P.S.G. a fost balansată definitiv după reluare.

Bineînțeles, o primă repriză albă, dar superbă pe Dragão, se apropia de final sub acel spectru. Coordonatele echilibrate rămâneau perfect valabile până în minutul 42. Atunci, Mason Mount îl găsea impecabil un culoar către Kai Havertz. El ajungea în fața porții goale în ciuda unei intervenții foarte riscante, cu mâna în afara careului, a goalkeeperului advers, Ederson. Tânărul atacant german înscria finalmente pentru prima oară în UEFA Champions League, în a douăsprezecea tentativă stagională. Favorita hârtiei se găsea în dezavantaj, actul secund anunțându-se unul dramatic.

Ajustările venite de pe cele două bănci tehnice deveneau cruciale. Primul manager prezent în finale consecutive cu formații distincte avea de așteptat și de contrat un adevărat asalt al jucătorilor echipați în bleu. Elevii lui Thomas Tuchel reacționau pozitiv contextului favorabil în care se regăseau după reluarea înfruntării.

Ca urmare, șarjele taberei oponente se întețeau suplimentar. Manchester City creștea imediat ritmul construcțiilor, iar presiunea devenea una vizibilă. Startul reprizei a doua era umbrit serios de către impactul foarte dur inițiat de Antonio Rüdiger asupra lui Kevin de Bruyne. Intervenția stopperului german a adus urmări severe asupra capabilității coordonatorului belgian, care nu a mai putut rămâne pe gazon. Ieșirea dirijorului ofensiv era urmată de o nouă perioadă de control vădit al posesiei pentru cetățeni. Și totuși, o singură oportunitate de contraatac putea fi suficientă înspre deciderea ultimului act. Un Cristian Pulisic recent introdus care își făcea loc spre finalizarea unei acțiuni create de Kai Havertz și Timo Werner. Încercarea agonizantă a decarului american se scurgea agonizant pe lângă poarta lui Ederson, spre deznădejdea antrenorului londonezilor. 

Într-o ultimă tentativă a revirimentului în atacul campioanei Angliei, Sergio Agüero era introdus pentru cea din urmă ocazie pentru echipa la care a rescris istoria. Timpul se scurgea însă în defavoarea argentinianului și a colegilor săi, în vreme ce grupurile de suporteri începeau să simtă anxietatea și respectiv agonia finalului de joc. 

Fără a se baza vreme de două treimi din partidă pe un atacant considerat central, posesia combinativă a solicitată de Pep Guardiola se concluziona fără vreun șut spre poartă în majoritatea situațiilor potențial periculoase. 

Chiar și astfel însă, orice analiză tactică putea fi dată uitării în momentele definitorii ale interminabilelor șapte minute suplimentare. Un nou balon aruncat și apoi respins era reluat de către Ryhad Mahrez la o distanță uluitor de mică față de bara transversală. Artizanul direct al ultimelor patru goluri marcate de echipa sa în plan continental putea altera definitiv și soarta unei finale în care Manchester City s-a arătat drept inferioară. 

Șansa imensă a algerianului consemna ultimul eveniment notabil al aventurii lusitane, încheiat de un Antonio Mateu Lahoz aflat la reprezentația finală și poate cea mai inspirată din întreaga carieră. Reușita simplă  a lui Kai Havertz rămânea unică pe tabela din Porto, iar Chelsea redevenea câștigătoarea UEFA Champions League cu un antrenor angajat în timpul sezonului, precum a fost și cazul lui Roberto di Matteo, în 2012. 

Managerul care simțea vara trecută amarul sentiment al eșecului avea parte de o schimbare minunată a destinului. Un Thomas Tuchel extrem de implicat inclusiv în legătura directă cu fanii londonezi de-a lungul jocului, devenea în culmile bucuriei, al treilea antrenor german ce punea mâna succesiv pe mult râvnitul trofeu absolut, după Jürgen Kloop (cu Liverpool) și Hansi Flick (alături de Bayern). 

În schimb, un nou sezon al recordurilor interne se încheia pentru Josep Guardiola și Manchester City prin aceeași neîmplinire a triumfului continental, alături de alte semne ale întrebării. Catalanul experimenta prima sa înfrângere într-o finală majoră, după cele două câștigate cu F.C. Barcelona.

Precum am indicat anterior, sporturile de echipă ne învață la cel mai înalt nivel că nu întotdeauna structurile considerate favorite au în final câștig de cauză. Ultimul act al UEFA Champions League din 2021 ne-a arătat o formație albastră a Tamisei combativă și stăpână pe sine de la primul fluier de pe tărâm portughez. 

Pensionarii londonezi își vedeau din nou gruparea Campioană a Europei, după prima finală din palmaresul clubului de pe Stanford Bridge ce nu avea nevoie de lovituri de departajare, precum se întâmpla în urmă cu 9 și respectiv 13 ani: Chelsea-Man. City 1-0.