Haosul își croiește drumul nestingherit printre gândurile și speranțele noastre, împiedicându-se din când în când de câte o certitudine pe care o acceptăm ca o alinare temporară. Sentimentul de neputință e trăit și de liderii guvernamentali, care se agață de orice fir ce oferă iluzia temporară a puterii.

Lauda de sine în ceea ce privește gerarea crizei de coronavirus devine preponderentă, lăsând răspunsurile întârziate și stângace să dispară în negura incertitudinii. Chiar și știința, rezervorul nostru de siguranță la care (trebuie să) revenim mereu în caz de necesitate, e vulnerabilă.

Cu toții suntem debusolați. Știrile false, dezinformarea, părerile diverse menite să ne liniștească ori, dimpotrivă, să ne înfricoșeze, toate mișună în jurul nostru, într-un cerc vicios.

Riscând ca ceea ce grecii antici numeau aletheia, adică adevărul, ceea ce este ‚evident’, să rămână în umbră. Adevărul, pe lângă faptul că are o conotație morală — încurajează încrederea între oameni și în instituții, de exemplu —, are și o dimensiune pragmatistă.

Ne scoate nu numai pe noi, ca indivizi, din fantezia propriei lumi, ci și societatea ca întreg din falsitate. Fără adevăr rațiunea, adică logica bazată pe fapte reale, devine redundantă. Iar deciziile raționale sunt necesare, mai ales în această perioadă tulbure, când orice devoalare a adevărului, orice încercare de evitare a disimulării și decepției constituie un progres, oricât de timid, în eradicarea coronavirusului și protejarea cetățenilor.

Argumentul lui Friedrich Nietzsche că faptele sunt inexistente, și singurele ustensile disponibile în construirea realității sunt interpretările noastre, cu siguranță nu este încurajator.

Și totuși, nu avea oare Nietzsche dreptate? Ne este adevărul inaccesibil?

James Madison, unul din fondatorii constituției americane, afirma că ‘toate guvernele se bazează pe opinie.’ În absența celuilalt, puterea oricărui regim e inexistentă. Mai ales în cazul regimurilor democratice, care se hrănesc dintr-o pluralitate de opinii.

Staticitatea adevărului pare să lase loc efemerității subiectivismului, sau cel puțin realitatea noumenală e subtil împinsă în fundal. Ciocnirea opiniilor antinomice și contradictorii ține motorul democrației în mișcare, care e condiția minimă a progresului.

În eseul ei, Adevăr și Politică (1967), Hannah Arendt atrage însă atenția asupra importanței conectării opiniilor politice la adevărul factual. Pericolul apare nu doar în momentul în care opinia neverificată dobândește autoritate epistemică, ci mai ales când linia de demarcație între adevăr și falsitate dispare, și cu ea orice grad de comparație.

Atunci, alunecarea în relativismul absolut e inevitabilă. Cu toate că relativismul postulează o anumită umilință epistemică, care în condiții favorabile poate deveni o virtute, riscă să înlesnească accesul la discursuri demagogice. Iar spațiul politic se transformă dintr-un forum al comunicării și dezbaterii raționale într-o colecție de ‘fapte alternative’.

Adevărul nu a fost considerat dintotdeauna o virtute absolută. Platon nu condamna minciuna nobilă, care e menită să aducă armonie în structura socială. Un fel de propagandă nobilă, când binele societății este superior adevărului. La fel opina și John Stuart Mill, pentru care disimularea poate deveni chiar o obligație morală când contribuie la fericirea maximă a unui număr cât mai mare de oameni.

Confruntarea dintre binele societății și adevăr e tot mai actuală în criza creată de pandemie. Pe de o parte, suntem supuși restricțiilor guvernamentale care au ca scop binele nostru (sănătatea tuturor). Pe de altă parte, adevărul e că unele din libertățile noastre civile au fost restrânse ca urmare. O dilemă pe care libertatea de expresie, care a rămas neîngrădită, încearcă să o rezolve.

Când știm însă că ne aflăm în fața adevărului? Filozoful francez Alain Badiou afirma că adevărul nu trebuie căutat în interiorul opiniilor, care sunt schimbătoare. Adevărul își are ‘originea într-un eveniment’ exterior perturbator, tulburător. E impactul pe care acest eveniment îl declanșează. Și odată ce ‘are loc’, adevărul devine universal.

Evenimentul respectiv destabilizează ordinea socială, obligându-ne să regândim realitatea, să interogăm faptele existente. Ca urmare, și adevărul e pus sub semnul întrebării pentru că adevărul e ceea ce este, se află mereu în corespondență cu realitatea, cu faptele reale. Pandemia de coronavirus poate fi considerată un astfel de eveniment prin faptul că creează o ruptură în status quo-ul social și politic. Forțează apariția unor fapte noi, și concomitent o nouă reinterpretare a realității și a adevărului. Grupuri, care inițial au fost excluse ori trecute cu vederea, sunt readuse în discursul politic.

De exemplu, Spania intenționează să introducă un venit minim universal pentru un milion de familii (aproximativ 10% din care sunt monoparentale). Ori, prioritizarea economiei digitale va putea încuraja creșterea numărului femeilor pe piața muncii, deoarece înlesnește echilibrul între viața personală și cea profesională. 

Spre deosebire, Hannah Arendt, cu toate că nu s-a ocupat în mod direct cu definirea conceptului de adevăr, a susținut importanța relației noastre cu adevărul în spațiul public.

Adevărul e deseori confuz și neputincios, dar în momentul în care cedăm și devenim indiferenți față de el, am pierdut. Nu doar libertatea de a fi prezenți în arena politică, ci și capacitatea de a gândi pe cont propriu.

Un text de Margareta Hanes