Chiar dacă a salvat eurozona, acceptarea de către Guvernul Tsipras a măsurilor de austeritate propuse de U.E. nu a soluționat ansamblul dificultăților cu care se confruntă moneda unică, punând sub semnul întrebării însăși robustețea entității U.E. Aceasta este premisa de la care a plecat Institutul Național de Cercetări Avansate din Tokyo (NIRA), în analiza sa privind economia U.E., publicată în ultimul număr pe 2015 al revistei "My Vision".

Tangoul european

Înțelegând cum evoluează economia UE, ambasadorul Japoniei la misiunea pe lângă U.E. din Bruxelles, domnul Keiichi Katakami, a realizat o radiografie sintetică a acestei economii, locuțiunea „putere flexibilă” găsind-o definitorie.

De-a lungul celor 6 decenii de existență, integrarea europeană evoluează în ochii diplomatului nipon ca un fel de tango, doi pași înainte și unul înapoi. O asemenea mișcare  rezultă din tensiunile inerente între autoritățile comunitare și suveranitatea statelor membre. Chiar dacă inteligența politică și practică lucrează în beneficiul unității, ea s-a dovedit insuficientă pentru garantarea bunei funcționări a zonei euro, ca sistem definitiv conturat.

Ambasadorul amintește discuțiile exploratorii despre un potențial minister de finanțe al zonei euro, la orizontul anului 2025, în scopul soluționării crizei datoriilor suverane izbucnită în 2009.

Vicepreședintele NIRA, Noriyuki Yanagawa, afirma, pe bună dreptate, că economia europeană are un impact semnificativ asupra economiei japoneze și a celei globale. Totuși, în Japonia se cunosc prea puține lucruri despre economia Uniiunii Europene, cu relevanță asupra vieții sociale a întregii Europe. 

Catalogând „politica europeană” drept cel mai mare risc al anului 2015, societatea  de consultanță în domeniul riscului politic „Eurasia Group” are în vedere posibilitatea ieșirii Greciei din zona euro („Grexit”) și a Marii Britanii din U.E. („Brexit”). Criza economică grecească relevă o serie de elemente instabile care afectează viitorul U.E., având potențialul de a zdruncina chiar temeliile Uniunii, consideră Yanagawa. În plus, el vede în scandalul Volkswagen nu numai simpla problemă a unei companii comerciale, ci a întregii Germanii și, prin ea, a U.E.

Incapacitatea U.E. de a-și ameliora performanțele economice a atras neîncrederea și nemulțumirea în raport cu indisciplina fiscală, dar și în raport cu ineficiența măsurilor de răspuns la criza refugiaților. În felul acesta, s-a dat apă la moara euroscepticilor.

Ambasadorul Katakami invocă trei măsuri inițiate de președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Junker, care vin să încurajeze un al doilea pas înainte în actuala fază a tangoului european: Planul de Investiții pentru Europa (315 mld. € pe 3 ani); crearea pieței unice digitale; stabilirea uniunii energetice. Rămâne de văzut cât sunt de eficiente și suficiente.

Greierii și furnicile Europei

Profesorul Sahoko Kaji, de la Universitatea Keio, decelează deficitul de cultură democratică, drept cauză fundamentală a crizei din Europa. Dacă democrația nu a funcționat corespunzător, politicile, nepopulare pe termen scurt, dar utile și dezirabile pe termen lung, au fost eludate, ratându-se astfel șansa unor soluții durabile.

Recurgând la fabula lui Esop, profesorul vede în fiecare stat membru atât „furnici” care duc povara reformei economice, cât și „greieri”  mulțumiți cu starea de moment a economiei, amânând mereu reformele. Perpetuarea stării de moment, cum și-o doresc greierii, se întoarce împotriva lor, în iarna crizei. Viitorul U.E. depinde, în viziunea autorului, de echilibrul între cele două filosofii fundamental diferite, una a furnicilor și alta a greierilor, și rezultatul confruntărilor și compromisurilor dintre ele.

Aici ne permitem un comentariu. Nerecunoașterea greșelilor trecutului ne costă. Am dat uitării lecția amară a „cincinalului în patru ani și jumătate” pe care trebuia să o învățăm noi, toți europenii, din insuccesul „Strategiei Lisabona”. Dacă ne-am propus să devenim cea mai competitivă economie a lumii în 10 ani și nu am reușit deloc, atunci trebuia să tragem învățămintele mult mai clar: fie obiectivul a fost utopic, fie nu am știut să ni-l atingem. Dar să ne ascundem capul în nisip și să uităm acea eroare, ba mai mult, să inventăm o nouă „Strategie 2020”, mi se pare a persevera în greșeală.

Sahoko Kaji dă un bun exemplu practic, privind netaxarea sectorului de transport maritim în Grecia, sector esențial al economiei, la vremea când țara intrase într-o stare fiscală disperată. Politicienii greci nu au recunoscut problema, iar electoratul le-a lăsat pe mână economia țării, așa încât criza a continuat. Viitorul Greciei rămâne greu de previzionat, cu o administrație de stânga neexperimentată, creând potențialul unor noi dezordini.

Mai interesantă ni se pare disponibilitatea profesorului Kaji de a învăța lecția grecească, pentru țara lui. În mod explicit, în realismul și modestia sa, el nu exclude posibilitatea unei crize asemănătoare în Japonia, într-un viitor nu prea îndepărtat și cheamă la identificarea soluțiilor.

A înțelege o lecție nu este de ajuns. Ca atare, specialistul Kaji merge mai departe, sugerează că, pentru evitarea unui asemenea scenariu, Japonia trebuie să se asigure de funcționalitatea democrației, așa încât cetățenii, înțelegând costurile și beneficiile politicii, să fie capabili a-și asuma ei înșiși opțiunile și apoi, în funcție de acele opțiuni, deciziile adecvate. Pragmatic, autorul consideră vitală organizarea unor locuri de întâlnire în orașe (cum ar fi sălile de gimnastică), unde cetățenii să-și cizeleze cultura politică în scopul participării conștiente la decizii.

Solidaritatea – cheia redistribuției într-o democrație fiscală europeană

Dacă în centrul construcției europene se află coeziunea socială, în practică, din păcate în ultima vreme, sentimentele publicului din anumite țări s-au îndreptat împotriva structurilor U.E., clamând tocmai lipsa de coeziune. Acesta este punctul de plecare al evaluărilor prodecanului facultății  de politici publice din Hokkaido, Ken Endo.

Pe termen scurt, corectarea disparităților intraregionale, într-o construcție suprastatală de amploare este aproape imposibilă. Unele disparități intraregionale s-au accentuat în interiorul zonei euro, prin vitezele diferite ale ajustărilor structurale. Natura mecanismelor în funcțiune tinde să concentreze fondurile acolo unde productivitatea și competitivitatea depășesc media.

De aceea, se impun transferuri monetare corective. Asemenea transferuri se pot realiza parțial și prin mecanisme de piață, de exemplu remiterile lucrătorilor străini spre țara de origine. Dar nu este de ajuns.

Dacă transferurile financiare dinspre țările bogate spre cele sărace sunt o soluție de bun simț, atunci se impune crearea treptată a unor mecanisme interguvernamentale de redistribuire prin care, spune Endo, țări cu bunăstare, ca Germania și Olanda, să-și împartă averea cu state care au fost împinse la periferia competitivității. Ca de obicei, japonezul nu se oprește la jumătatea drumului, sugerând și soluții, cuvântul cheie fiind solidaritatea transfrontalieră, respectiv o veritabilă democrație paneuropeană.

Mai departe, consideră necesară o supraveghere a corectitudinii transferurilor de către Parlamentul European (P.E.), pentru a demonstra celor ce au muncit serios să-și câștige averea, că agoniseala lor se distribuie onest către cei aflați la ananghie. În felul acesta, începe să funcționeze democrația fiscală. Din păcate, P.E. este perceput de cetățeni drept o adunare elitistă, ruptă de viața lor, fapt reflectat în dezinteresul general pentru alegerile europene. În concluzie, consolidarea democrației europene rămâne un deziderat dificil în bătălia pentru coeziune socială.

Sarabanda creditelor – un dans mai tumultuos decât tangoul!

Discrepanța între retorică și realitate în privința respectării criteriilor de convergență de la Maastricht a fost sesizată de profesorul Kenichi Ueda, de la Universitatea Tokyo. Fondatoare ale U.E. și susținătoare ale disciplinei fiscale, Germania și Franța au fost primele care au încălcat Pactul de Stabilitate în privința deficitului bugetar, fără a fi penalizate. 

Sarabanda datoriilor, mult mai tumultuoasă decât elegantul tango european, a atras în horă bănci și state deopotrivă, obligând mai multe țări să nu mai respecte criteriile de la Maastricht.

Dacă ar fi existat o uniune fiscală a zonei euro, atunci nevoile fiscale ale statelor membre intrate în recesiune ar fi putut fi acoperite de către o autoritate central europeană, evitând criza datoriilor suverane. Din păcate, consensul necesar unei asemenea uniuni fiscale rămâne un miraj în viitorul previzibil, conchide profesorul Ueda.


Opinie despre opiniile nipone

Feluritele sugestii japoneze sunt valoroase și de un considerabil interes pentru U.E. Privind de la distanță, japonezii au unele remarci de bun simț, cum ar fi cea privind nevoia unei integrări fiscale mai aprofundate.

Chiar dacă nu putem vorbi acum de o uniune fiscală completă, fără anumite prerogative la nivelul zonei euro, va fi greu să funcționeze moneda unică. Tot de bun simț este și remarca privind insuficienta solidaritate și redistribuire transfrontalieră a veniturilor. Sigur, nici aici nu putem vorbi de o uniune socială, de o piață unică a muncii (în ciuda celor 4 libertăți de mișcare pe piața europeană), însă fără o minimă armonizare a piețelor naționale nu se poate contura acea solidaritate necesară pieței unice europene.

Oricum, zona euro, ca entitate, are nevoie de mai multe competențe centrale, chiar fără o piață unică a forței de muncă sau o fiscalitate unică. Poate aici ar fi cei doi pași înainte pe calea integrării, după ce criza a obligat la un pas înapoi, spre dezintegrare.

Lecția pentru România vine ca o concluzie evidentă, ca oul lui Columb: dacă Japonia, o democrație mai veche decât a noastră, recunoaște lipsa de cultură democratică a cetățenilor și își propune să remedieze acest deficit, oare pentru o democrație reînviată abia de un sfert de veac, nu este evidentă nevoia cizelării culturii politice a omului de pe stradă?

Credem că trebuie acordată atenție obiectivelor cu bătaie pentru un deceniu, cum este și cel al ministerului de finanțe al zonei euro. Desigur, s-a dovedit că o monedă unică fără o fiscalitate unică „șchioapătă”. Dar cât de realist este acest obiectiv al ministerului de finanțe paneuropean, vom vedea în anii ce vin.

La vremea când România negocia aderarea la U.E. fiecare mic procent de depălșire a unor indicatori de la Maastricht privind disciplina fiscală era un motiv serios de respingere a închiderii vreunui capitol. Cât de întemeiate erau acele condiționări stricte? Oare nu este cazul să învățăm ceva și din aceste lecții?

Cât de realiste sunt cele 3 obiective ale președintelui Junker? Cât de mult am avansat, de exemplu, în crearea uniunii energetice, în condițiile în care Ungaria construiește o centrală nucleară cu Rusia, iar unele țări cochetează cu proiecte de genul North Stream 2? Este de ajuns eliminarea taxelor de roaming pentru a dovedi că am progresat pe linia pieței unice digitale? De data aceasta, cred că măsura în care țintele sunt atinse devine esențială pentru următorul pas înainte în tangoul integrării noastre europene.

Metafora greierului și furnicii, a echilibrului între disciplină fiscală și stimulente bugetare de moment, va fi, probabil, multă vreme, utilă decidenților politici europeni, inclusiv pentru România, parte componentă a acestui complex economic al U.E. Cred că este bine să înțelegem că, dacă furnica își propune să care mai mult decât poate, chiar și la orizontul unui deceniu, va claca.

Referindu-ne la democrația fiscală europeană, necesară unei oneste redistribuiri a veniturilor, îmi amintesc întrebarea unor eurorealiști: cine formează „opoziția” în Parlamentul European? Dacă nu avem opoziție, atunci nu are cine să supună executivul european, la nevoie, unui vot de încredere sau chiar unei moțiuni de cenzură, ca în orice parlament funcțional.

România a beneficiat din plin de unul din transferurile monetare corective în privința disparităților regionale, anume remiterile lucrătorilor din străinătate, exercițiu de dublu profit, generator de competitivitate pe ansamblul U.E. Este un bun exemplu în care a funcționat mâna invizibilă a pieței, fără directive și regulamente formale. Dincolo de teorii și planuri birocratice, redistribuția prin mecanismele pieței ar trebui încurajată, alături de mecanismele interguvernamentale de susținere a solidarității umane, indiferent de frontierele interne ale U.E.

Teoria generală a sistemelor (TGS) spune că anumite aspecte ale unei entități nu se văd decât din afara ei. Cât de realistă este această privire niponă din afara U.E.? Japonezii au știut să copieze Turnul Eiffel, Statuia Libertății și multe alte frumuseți ale lumii, să se inspire din marii artiști, cum a procedat Isamu Noguchi, discipolul lui Brâncuși, învățând mereu din lecțiile altora. Cât de utilă le va fi lecția eurozonei, cu tangoul său, doi pași înainte și unul înapoi?