O realitate tristă dar indubitabilă a epocii internetului e aceea că dezbaterea e mult prea des dominată de cele mai gălăgioase și mai dezagreabile voci. Reputații și platforme sunt clădite pe furie. Opiniile și emoțiile puternice sunt răsplătite cu atenție și discipoli.

Pe acest fundal toxic se poartă luptele din jurul dezbaterii tot mai veninoase privind libera exprimare. Comportamente care erau suportabile atunci când se limitau la numai câțiva indivizi și un buletin informativ au devenit mult mai problematice pe rețelele sociale, unde sunt văzute de sute de mii de oameni. Însă în lupta dintre intențiile bune și personajele de rea credință, societatea e în pericol să piardă din vedere ce anume trebuie protejat cel mai mult.

Minoritățile resimt acum o ostilitate mai mare. Musulmanii, evreii și transsexualii se confruntă în special cu un nivel în creștere al invectivelor. Și ei întreabă pe bună dreptate de ce aceia care promovează asemenea opinii nu ar trebui denunțați public ori confruntați cu consecințe.

Și totuși, amenințările la adresa dezbaterii și liberei exprimări nu pot fi ignorate. Am văzut deja un politician celebru [Nigel Farage - n.trad.] pierzându-și contul bancar cel puțin în parte din cauză că angajați ai băncii nu erau de acord cu opiniile lui, o profesoară [Kathleen Stock, filozoafă și profesoară universitară de filozofie - n.trad.] cu opinii controversate în privința drepturilor transsexualilor izgonită din universitatea ei și, cel mai înfiorător caz dintre toate, un profesor forțat să se ascundă de amenințările unor extremiști islamiști care au decis că una dintre lecțiile lui fusese blasfematoare.

Gloate s-au adunat în fața unor școli și locuințe de parlamentari. Argumente tendențioase invocând siguranța personală sunt folosite pentru a reduce la tăcere „gândirea greșită” [termen inventat, amintind de „gândirea penală” imaginată de Orwell - n.trad.]. Un nou raport publicat recent de guvern descrie un climat de auto-cenzură bazat pe o „hărțuire de natură a restricționa libertatea” care depășește obiectivul justificat al protejării minorităților de amenințări reale. În centrul raportului întocmit de Sara Khan se află ideea vitală că neprotejarea liberei exprimări corodează coeziunea socială, iar instituțiile politice și civice nu reușesc să se ridice la înălțimea acestei provocări.

Coincidența face ca raportul ei să vină la numai câteva zile după ce Scoția a adoptat o lege nouă privind delictele de ură, ai cărei opozanți argumentează că va avea exact efectul descris de Khan în raport. Legea extinde delictul nebulos de „ațâțare a urii” și la unele minorității care nu erau protejate până acum prin lege. Partidul Național Scoțian aflat la putere a declarat că criteriile de inculpare vor fi deosebit de exigente, însă impactul înfiorător al unui telefon primit de la poliție va fi resimțit, iar până și incidentele care nu vor ajunge în instanță vor rămâne în cazier. Opoziția feministă la drepturile transsexualilor se teme că legea va fi folosită pentru înăbușirea dezbaterii și s-a declarat alarmată de un exercițiu al poliției bazat pe cazul scriitoarei și activistei pentru drepturile sexelor JK Rowling.

Khan argumentează în mod convingător că tolerarea hărțuirii cu scopul reducerii la tăcere a dezacordului politic va submina democrația. Așa ceva provoacă falii în societate, de care se vor folosi ulterior extremiștii pentru a ațâța furia și a construi scenarii de natură să dezbine, cum ar fi că populația urmează să-și piardă țara, capturată de progresiști ori imigranți. Și din perspectiva opusă, cazul profesorului refugiat de islamism în propria-i țară demonstrează că intimidarea poate fi utilizată la incitarea revoltei religioase și introducerea pe ușa din spate a unor legi care incriminează blasfemia.

Unii dintre cei care exploatează acum dezbaterea despre libera exprimare au încercat totodată să submineze încrederea în unele instituții importante. Grupări de extrema dreaptă s-au folosit de neîncrederea în presă și de dezinformare pentru a ațâța în comunități ura rasială prin răspândirea de relatări false.

Un sondaj realizat special pentru raportul lui Khan arată că 76% din populație afirmă că se auto-cenzurează în public de teama hărțuirii. Ea consideră că există un pericol societal reprezentat de toți acești oameni care se simt reduși la tăcere de teama că-și vor pierde slujba, că vor fi linșați pe internet, că vor fi amenințați cu moartea, că li se vor publica datele personale sau că pur și simplu vor fi supuși unui aflux necontenit de invective.

Nu toate recomandările ei vor găsi susținere. Însă ideea principală a raportului va trebui să fie digerată pentru a genera apoi măsuri. Coeziunea socială nu va fi descoperită într-o enumerare de comportamente interzise care să asmută poliția asupra unor cetățeni care altfel respectă legea, ci într-un set general împărtășit de valori și norme considerate aplicabile tuturor. Una dintre aceste valori e credința elementară în libera exprimare, cu restricționarea strictă doar a comportamentelor periculoase și nocive. Opiniile eronate nu pot fi lichidate prin legislație. Ele trebuie să fie înfrânte prin argumentație.

Și chiar dacă guvernele, recomandările și legile pot toate să joace un rol secundar, unica soluție - și din păcate și cea mai dificil de obținut - e apărarea necontenită cu voce unitară a acestui principiul democratic fundamental.

Ceea ce presupune ca liderii politici și civici să ia atitudine în favoarea celor hărțuiți și să apere norma socială. Presupune implementarea prudentă a legislației privind delictele de ură. Presupune de asemenea ca universitățile și - mai cu seamă important - companiile să-și apere cu fermitate angajații de atacuri nemeritate și să se asigure că programele de includere, altfel bine intenționate și importante, să nu fie exploatate în așa fel încât o nedreptate să fie substituită cu o altă nedreptate. Iar dorința minții liberale de a nu jigni nu trebuie să se cimenteze într-un drept de a nu fi jignit, în vreme ce definițiile extinse ale „spațiilor sigure” nu trebuie utilizate la înăbușirea dezbaterii.

Toate acestea necesită și consecvență. Un guvern care se recomandă drept marele apărător al liberei exprimări nu ar trebui să interzică protestele legate de Gaza și nici să le denunțe drept „marșuri ale urii”, pășind astfel în logica mai amplă a războiului cultural.

Uneori nu va fi deloc confortabil să apărăm libera exprimare. Însă alternativa, în privința combaterii acestei hărțuiri, e ca dezbaterea moderaților să fie împinsă afară din cadru - cum deja aproape că s-a întâmplat pe internet - iar terenul să le fie cedat celor care prosperă de pe urma dezbinării. Hărțuirea trebuie să ajungă să fie văzută drept ineficientă. Fiindcă în caz contrar pericolul e acela ca această cauză a liberei exprimări să sfârșească prin a mobiliza acea parte a țării care reacționează la interdicția de a nu mai avea voie să spună ce gândește.

Acest grad de polarizare l-am testat deja în ultimii ani. Crede cineva că funcționează bine?

sursa: RADOR RADIO ROMÂNIA