Putin și-a dus țara înapoi, la imperialismul, autocrația și izolarea din perioada sovietică.

„Felicitări pentru că te afli pe lista sancțiunilor rusești”, mi-a transmis prin SMS un coleg. Așa am aflat că mă aflu pe lista inamicilor Kremlinului: îmi este interzis să intru pe teritoriul Rusiei. Realizând că ultima mea vizită în Rusia ar putea fi și ultima din viața mea, mi-am amintit de prima, în 1987. Trăiesc senzația că Rusia a descris un cerc complet - s-a întors la autocrația, agresiunea și izolarea care au definit perioada sovietică, scrie Gideon Rachman în Financial Times.

În 1987, URSS era muribundă - deși noi nu realizam acest lucru la acea vreme. Am mers la Moscova pentru a relata despre negocierile dintre SUA și URSS privind armamentul. Dar pentru jurnaliștii ruși marea știre o constituia deschiderea primului restaurant privat din țară. Lucrurile se schimbau, iar acest fapt se reflecta și în tonul aproape glumeț adoptat de Ghennadi Gherasimov, purtătorul de cuvânt de la acea vreme al guvernului sovietic. A fost tipic pentru Gherasimov să folosească ulterior o glumă pentru a anunța practic sfârșitul imperialismului sovietic.

Doctrina Brejnev era un eufemism pentru dreptul autoproclamat al Moscovei de a-și invada vecinii pentru a nu ieși de pe orbita Kremlinului. Întrebat fiind în 1989 dacă acea doctrină încă mai era valabilă, Gherasimov a răspuns că fusese înlocuită cu „doctrina Sinatra” - de acum înainte fiecare putea să meargă pe drumul său.

Această evoluție l-a îngrozit pe tânărul Vladimir Putin, la acea dată agent KGB detașat în Germania de Est. Ulterior avea să relateze îmbufnat că, în timp ce regimul comunist est-german se prăbușea în jurul său, el a cerut să se trimită sprijin militar, doar pentru a fi informat apoi că „Moscova tace”.

Când am început să vizitez Rusia mai frecvent - cam din 2004 - Putin era deja la putere. La prima vedere, țara se schimbase de n-o mai recunoșteai. Hotelul Național din apropierea Kremlinului - o șandrama sovietică în care am fost cazat în 1987 - era acum un edificiu luxos, prea scump pentru mine. Statuia lui Felix Dzerjinskii, fondatorul poliției secrete sovietice, fusese demontată din centrul Moscovei și dusă într-un parc al monumentelor uitate.

Tranziția de la despotism la capitalism globalizat era simbolizată de soarta schimbătoare a familiei Soljenițîn. Aleksandr Soljenițîn primise premiul Nobel pentru romanele lui despre gulagurile sovietice și fusese forțat să plece în exil. Însă acum fiul lui, Iermolai, era consultant la McKinsey, la sucursala companiei din Moscova.

Însă faptul că atât de multe lucruri se schimbaseră față de era comunistă te determina să nu sesizezi ușor cât de multe rămăseseră la fel. Sub fațada consumerismului occidental, autocrația, violența și imperialismul reprezentau în continuare principii fundamentale ale stilului de guvernare al lui Putin.

Adversarii politici ai regimului erau persecutați în continuare, ba chiar uciși uneori. Boris Nemțov, un liberal de seamă pe care l-am întâlnit personal la Moscova și Londra, a fost asasinat în 2015 la câțiva metri de zidurile Kremlinului. Rusia a invadat Georgia vecină în 2008 și a atacat în 2014 Ucraina, anexând Crimeea. După cum au lămurit și acele gesturi, Putin și acoliții săi nu au acceptat niciodată cu adevărat independența țărilor care au făcut cândva parte din URSS. Țările precum Polonia, care au făcut parte din blocul sovietic extins, se tem că instinctul imperialist al Rusiei le mai vizează și acum.

Fiodor Lukianov, un universitar apropiat de conducătorul rus, mi-a spus cândva că Putin e motivat mai presus de toate de teama că Rusia și-ar putea pierde statutul de mare putere - pentru prima oară după multe secole. Cu o economie clasată pe locul 11 în lume (pe criteriul PIB-ului nominal), aspirațiile de mare putere ale Kremlinului nu se mai pot baza decât pe puterea militară și pe armele nucleare.

Am realizat cât de mult venerează elita Rusiei războiului în urma unei conversații purtate în 2014 în Parlamentul rus cu Viaceslav Nikonov, membru al Dumei și nepotul lui Viaceslav Molotov, ministrul de externe al lui Stalin. Atunci când am discutat despre relația Rusiei cu statele BRIC, printre care se număra și Brazilia, Nikonov mi-a spus că ar fi doar o singură mare problemă cu Brazilia în calitate de aliat: „Ei nu înțeleg războiul. Ei nu au avut decât un singur război în întreaga lor istorie”. „Și ăla cu Paraguay”, a precizat el disprețuitor. Din perspectiva lui Nikonov, gestul lui Putin de a anexa Crimeea fusese unul moderat: „Molotov ar fi invadat Ucraina și ar fi cucerit-o într-o săptămână”.

De fapt, Putin împărtășește aceeași aroganță și agresiune în privința Ucrainei. Ceea ce l-a determinat să subestimeze periculos de mult rezistența pe care avea să o întâmpine Rusia când și-a lansat invazia în toată puterea cuvântului, anul acesta.

În era Putin, la fel ca în epoca sovietică, imperialismul practicat pe plan extern merge mână în mână cu opresiunea internă. Vreme de mulți ani, Rusia sub Putin a lăsat mult mai mult spațiu liber dizidenței politice decât permisese URSS. Am fost martor la manifestații masive anti-Putin pe străzile Moscovei, în 2012 și 2019. Însă acum Putin s-a folosit de „operațiunea militară specială” din Ucraina drept pretext pentru a înăbuși în sfârșit orice urmă de opoziție politică internă. Mii de oameni au fost arestați pentru participare la demonstrații anti-război, iar mișcarea de opoziție, condusă de Aleksei Navalnîi cel întemnițat, este în prezent demantelată.

Invazia Rusiei în Ucraina a aruncat totodată țara înapoi într-o izolare internațională, care pare a fi chiar mai profundă decât cea suferită de URSS. În 1987 am ajuns de la Londra la Moscova cu un zbor direct. Astfel de curse nu mai există acum. Și nu am speranța că vor fi restabilite nicicând prea curând.

Sursa: RADOR