Canada, Danemarca și Panama și-au petrecut mai toți cei 80 de ani din urmă în echivalentul geopolitic al unei grădini zoologice pentru copii [„petting zoo” e o grădină sau fermă specială în care copiii pot mângâia și hrăni animalele – n.trad.]. Într-o astfel de grădină nimănui nu-i e permis să mănânce animalele. Iar administratorul grădinii se ocupă de hrana tuturor. Până și oile și iepurii lipsiți de orice apărare o duc bine acolo. Însă acum Donald Trump a deschis porțile grădinii și le face vânt locatarilor în sălbăticie. Acest lucru înseamnă că fiecare țară trebuie să-și facă acum un audit al propriului lanț trofic: cine vrea să mă mănânce și cum pot să-i opresc?

Jungla reprezintă normalitatea geopolitică, argumenta cercetătorul relațiilor internaționale Robert Kagan în cartea lui din 2018, „The Jungle Grows Back” [„Jungla crește la loc”]. În junglă nu există reguli care să-i împiedice pe prădători să-și mănânce prada. Aceasta era și starea relațiilor internaționale înainte de 1945. La acea dată doi prădători răniți, Japonia și Germania, au trecut la un regim vegetarian. Nu mult a trecut și principalii prădători coloniali, imperiile britanic și francez, s-au retras în bârlogul lor. Leii s-au așezat la odihnă alături de miei. Numai câteva regiuni ghinioniste - mai ales Sahel, Africa Centrală, Orientul Mijlociu și vecinătatea Rusiei - mai rămăseseră la mila prădătorilor.

America ducea o viață dublă. În interiorul grădinii zoologice era îngrijitorul șef. În afara ei își asuma rolul alternativ al leului rege, deși nu unul tocmai eficient, rupându-și colții în prăzi indigeste precum Vietnamul, Irakul și Afganistanul.

Unele dintre țările protejate au înflorit. Polonia, sfârtecată secole la rând de Rusia și Germania, s-a trezit brusc prin 1990 fără prădători prin preajmă și încă de atunci a rămas una dintre economiile cu cea mai rapidă creștere din lume. Ceva similar i-a izbutit și Coreei de Sud. Australia, lipsită de prădători naturali, e de neoprit.

Alte țări din grădina copiilor s-au lenevit. Regatul Unit e lipsit de acel realism al auto-protecției care a ajutat Polonia și Coreea. Brexit e acel gen de greșeală pe care îl faci atunci când nu ai prădători naturali și te gândești: „Care-i cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla?” Cele mai mult țări protejate au încetat să se mai preocupe de propria apărare. De ea se ocupa oricum îngrijitorul american.

Apoi la grădina zoologică s-a schimbat administratorul. Metafora perfectă pentru administrația Trump ne-a oferit-o Caroline Kennedy, referindu-se la vărul ei, Robert F Kennedy Jr, propus de Trump drept secretar al sănătății: „Nu e de mirare că el ține păsări de pradă pe post de animale de companie, dat fiind că [el] însuși e un prădător [...] îi plăcea să se dea mare punând pui de găină și șoareci în blender pentru a-și hrăni șoimii”.

Trump, un prădător instinctiv, nu avea cum să fie îngrijitor de grădină zoologică. El vrea ca America să se comporte precum un leu abil și prudent care nu atacă și nu fură hrană decât de la prăzi mici, lipsite de apărare. Actuala lui pradă, Canada, seamănă cu iguanele marine din Insulele Galápagos pe care evoluția, în lipsa prădătorilor, le-a specializat în bronzatul la soare lăbărțate pe stânci. Dar iguanele au fost nevoite să-și folosească din nou creierul atunci când omul a introdus câinii în mediul lor. Și acum i-a venit rândul Canadei.

Trump e ceva mai respectuos cu ceilalți doi mari prădători, China și Rusia (un lup cu apetit pentru riscuri cam mari). Chinei i-a fixat taxe vamale inițiale mai mici decât Mexicului și Canadei, poate și pentru că Beijingul are colții mai ascuțiți.

Cei trei mari prădători au evitat războaiele majore între ei. Toți trei și-au construit mitologia națională pe baza unei perioade atipice în care s-au regăsit în calitate de pradă: Revoluția Americană, „secolul de umilință” al Chinei (1839-1949) și lupta Rusiei cu Hitler. Iar asta pentru că nimănui nu-i place să se vadă drept un prădător neprovocat. Excepția este Trump: aceasta chiar e imaginea lui despre sine.

Acum le semnalează și celorlalți: haideți să ne umplem burțile, fiecare în partea lui de junglă. Animalele mai mici intră în panică. Popoarele aflate la coada lanțului trofic al istoriei - palestinienii și kurzii, bunăoară - tind să se descurce mai prost decât toți ceilalți atunci când jungla crește la loc în alte regiuni. Gândirea europenilor este acum: „Suntem miei. Cum putem să supraviețuim? Hai să ne prefacem că nu există lei”. Polonia, care înțelege prădătorii, și-a dezvoltat cel mai rapid o apărare.

O singură țară a beneficiat de pe urma recentul război civil din Siria. La finalul anilor 2000 Iranul a substituit leul american rănit în calitatea de prădător-șef al regiunii. Însă acum a fost nevoit să revină șchiopătând în bârlog, lăsând Siria să se bucure de o pauză fără prădători aproape fără precedent.

Și totuși, animalele mici pot supraviețui în junglă. Un mecanism de protecție e numit de biologi „altruism reciproc”: asumarea de riscuri în vederea ajutorului reciproc, cum e atunci când o pasăre le alertează pe celelalte că e un prădător în preajmă, deși acea alertă o aduce tocmai pe ea în atenția prădătorului. Altruismul reciproc funcționează cel mai bine atunci când interacțiunile sunt cât mai frecvente, apărând astfel și ocazia răsplății reciproce. Așa pot fi descrise și relațiile internaționale. Statele se pot aștepta să continue să trateze cu Danemarca și Canada secole de acum încolo, pe când leul trumpist se va întâlni probabil curând cu extincția.

Sursa: Rador Radio România