Bombele unora și altora. Istoria creșterii clubului nuclear
Americanii justifică bombele de la Hiroshima și Nagasaki din 1945 prin hotărârea Japoniei de a nu se preda niciodată. scrie Diário de Notícias (Portugalia) sub semnătura editorialistului său Leonídio Paulo Ferreira.
Dacă soldații imperiali au luptat atât de mult pentru fiecare milimetru de insuliță din Pacific, cum s-ar lupta ei dacă ar fi existat o debarcare în Japonia propriu-zisă, pe una dintre cele patru mari insule ale arhipelagului, era întrebarea. Sovieticii, care i-au spionat pe americani pe cât de mult s-a putut, au testat prima lor bombă în 1949, cu scopul de a pune capăt monopolului atomic/nuclear american. Apoi, de-a lungul războiului rece, atât americanii, cât și sovieticii, pe măsură ce acumulau focoase, au explicat că așa a avut loc descurajarea reciprocă și s-a evitat un război fierbinte global. Unii au vorbit despre echilibrul terorii.
Britanicii, amintindu-și bine când erau singuri împotriva unei Germanii naziste care dorea și ea să aibă bomba, au ținut să aibă propriul lor arsenal, dobândit din 1952 încoace, deși recunoscători pentru sprijinul american în cel de-al doilea război mondial. Iar francezii, care la fel ca britanicii și-au văzut dintr-odată imperiul dispărând, au ținut și ei să aibă arme nucleare, testându-le în 1960, un fel de ultim sinonim al puterii țării într-o lume care nu mai era aceeași.
Chinezii, conștienți de mediul internațional complicat și de faptul că rivalitatea istorică cu sovieticii/rușii nu va putea fi ascunsă veșnic de comunism, s-au înarmat și ei, din prudență. Și odată cu testul din 1964 au închis clubul puterilor oficiale, care continuă și astăzi și coincide cu membrii permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, Rusia moștenind arsenalul sovietic.
Israelienii, conștienți de ostilitatea din jurul lor, au dorit bomba și au obținut-o în anii '60, așa cum a dezvăluit un reportaj celebru dintr-un ziar englez din 1986, deși insistă să nu o recunoască, în ciuda derapajelor verbale ocazionale, chiar șiale unui prim-ministru.
Indienii, după un prim test în 1974, s-au implicat cu pakistanezii într-un de ping-pongde teste în 1998, care a confirmat existența a două puteri nucleare în Asia de Sud. După trei războaie în mai puțin de 25 de ani, adevărul este că nu au revenit la confruntarea deschisă, liderii plângându-se în mod discret de faptul că vechea teorie a descurajării funcționează și la nivel regional.
Ultimii care s-au alăturat clubului nuclear, chiar dacă fără un statut oficial, au fost nord-coreenii, în 2006, dinastia Kim căutând în bomba garanția supraviețuirii regimului, mai ales după ce a privit soarta irakianului Saddam Hussein (și, mai târziu, a libianului Muammar Gaddafi), care aveau programe nucleare, dar au renunțat. În urmă cu câteva zile, Kim Jong-un a spus că este dispus să recurgă la domeniul nuclear dacă ar fi în pericol.
Fie din cauza nereînnoirii tratatelor dintre americani și ruși, fie din cauza amenințărilor de schimbare a doctrinei nucleare rusești formulate de Vladimir Putin, fie din cauza neîncrederii referitoare la ambițiile nucleare ale iranienilor, s-a vorbit multe despre domeniul nuclear în ultima vreme. Și dacă ne gândim că o bombă nucleară poate fi de sute, sau chiar de mii de ori mai distructivă decât bombele atomice, Premiul Nobel pentru Pace acordat acum organizației japoneze care îi reprezintă pe supraviețuitorii de la Hiroshima și Nagasaki este un semnal de alarmă foarte important adresat liderilor mondiali.
Sursa: Rador Radio România
Comentarii