Grație reportajelor lui Bill Bishop și a neprețuitului său buletin informativ, Sinocism, iată o privire asupra limbajului folosit în prezent de liderii chinezi despre cealaltă superputere. La sfârșitul acestui fragment, voi adăuga câteva dintre gândurile mele, plus unele lecturi suplimentare, scrie reporterul „Il Corriere della Sera” (Italia).

Comentariul din Beijing Daily a fost publicat în timp ce factorii de decizie politică chinezi se pregăteau să schițeze planuri economice pe termen lung, în contextul unei concurențe din ce în ce mai intense cu Washingtonul. Iată un rezumat și câteva fragmente:

„Unde este demnitatea unei mari puteri? Timp de decenii, Statele Unite și-au menținut imaginea strălucitoare datorită hegemoniei globale, dar acum au intrat într-o spirală descendentă de declin”, afirmă ziarul guvernamental (o precizare aproape superfluă: în Republica Populară, toate mijloacele de informare în masă sunt controlate de guvern, iar acesta se numără printre cele mai acreditate mijloace de informare în masă - nota editorului).

„Haloul a fost întotdeauna o iluzie, iar mitul era fragil. Ca să folosim propriile cuvinte ale lui Trump: America, în multe privințe, a devenit un stat eșuat care «moare din interior».” (Ca să fim mai preciși, în timpul campaniei electorale, Trump a vorbit de fapt despre o „națiune eșuată” în dezbaterea sa televizată cu Biden la începutul verii anului 2024, descriind America ca o națiune eșuată; „stat eșuat” este, însă, un termen folosit pentru țările sărace în care instituțiile sunt defecte și incapabile să ofere ordine publică, securitate și alte servicii de bază - nota editorului).

Aruncând torenți de „noroi”, lăsând să zboare „cuvinte murdare”... Fie că se privește sau nu printr-un filtru, e greu de înțeles: cum de a devenit politica americană atât de lipsită de demnitate? Comparativ cu teatrul politic care se desfășoară pe scenă, realitatea americană poate fi chiar mai jenantă? E destul să privim doar la Statele Unite de la începutul anului, când incendiile din Los Angeles au mistuit haloul Hollywood-ului. Oamenii au descoperit că mult repetata mantră americană a „egalității pentru toți” era doar o frază goală; dinamismul lăudat al sistemului american s-a dovedit a fi slab; iar interesul politic personal a avut prioritate față de viața umană. Din martie, guvernul SUA a pus în scenă o șaradă: „Folosirea tarifelor vamale pentru a extorca întreaga lume”. Chipul său lacom și capricios a devenit plin de ură. Remarca lui Trump, „Multe țări se grăbesc să mă pupe în fund”, i-a expus aroganța și prezumția – și a coborât și mai mult ștacheta vulgarității. La mijlocul anului, ruptura spectaculoasă dintre Trump și Musk nu numai că a demonstrat cum politica americană este condusă de „duetul dintre putere și capital”, dar a și clarificat faptul că „fiecare pentru sine” este logica fundamentală a politicii americane. Episod după episod, splendida haină a Unchiului Sam s-a destrămat, expunând dezonoarea imperiului și făcând brusc lumea să înțeleagă că aceasta este adevărata Americă. Haloul era un miraj, iar mitul, fragil. Ca să folosim cuvintele lui Trump: în multe privințe, Statele Unite au devenit un stat eșuat, „murind din interior”.

Aici se termină fragmentul preluat din ziarul chinezesc. Pentru a-i înțelege semnificația, este important să știm că propaganda chineză nu a fost niciodată blândă cu Statele Unite. Expunerea problemelor sale, de la criminalitate la atacuri armate în masă, de la inegalitate la conflicte politice, a fost întotdeauna o modalitate de a le spune implicit chinezilor: nu vă lăsați tentați de sirenele democrației; este un sistem politic mult mai rău decât al nostru. Iar aceste descrieri au fost transmise poporului chinez timp de mulți ani, nefiind specifice erei Trump.

Dacă a existat un moment de cotitură, când limbajul Beijingului a devenit mai sever, acesta a fost anul 2008. În acel an, odată cu criza creditelor ipotecare subprime, falimentul Lehman, prăbușirea Wall Street și apoi Marea Recesiune care s-a răspândit din America în întregul Occident și chiar în alte părți ale lumii (deși nu și în China), nomenclatura comunistă a trăit un fel de „epifanie”, revelația dramatică – cel puțin din perspectiva sa – a superiorității modelului său.

Apoi, în 2012, a venit la putere Xi Jinping, un ultranaționalist și un susținător ferm al faptului că America era în declin, iar China în ascensiune. De atunci, tonul cu care mass-media chineză descrie „infernul” american care a devenit și mai încins. Bolnavă în fază terminală, o civilizație bolnavă și muribundă, îndreptată spre colaps: acestea sunt temele recurente de mulți ani de fiecare dată când nomenclatura comunistă chineză vorbește despre America.

Ceea ce nu înseamnă că această propagandă are un impact foarte mare asupra populației. Cel puțin, nu asupra tuturor. Într-o întâlnire recentă cu studente chineze de la Cornell, Universitatea Politehnică de pe Insula Roosevelt din Manhattan, am simțit că tinerele nu intenționează să se întoarcă acasă după ce își termină studiile, ci vor să găsească de lucru în America: diferența salarială este prea mare, în timp ce piața muncii din China lâncezește, iar șomajul în rândul tinerilor absolvenți este extrem de ridicat.

În acest sens, ofer mai jos un rezumat al unui raport al Wall Street Journal realizat de Hannah Miao despre răul întunecat care afectează economia chineză, numit „involuție”: China se confruntă cu o criză silențioasă, dar profundă. Motorul creșterii sale - concurența - se transformă într-o capcană. Concurența excesivă, în loc să stimuleze inovația și productivitatea, erodează marjele de profit, scade salariile și alimentează o spirală deflaționistă.

Este vorba despre „involuție”, un cuvânt care a devenit popular printre tinerii chinezi și care este folosit acum și de economiști pentru a descrie un sistem economic care se epuizează într-o stare de stagnare fără progres. Termenul „neijuan”, provenit din antropologie, însemna inițial „dezvoltare fără progres”.

În China, a devenit sinonim cu o societate blocată într-o competiție sterilă: școli, birouri, fabrici unde toată lumea aleargă tot mai repede, însă rămâne stagnantă. O condiție psihologică și socială care reflectă un mecanism economic subiacent: prea multă ofertă, prea puțină cerere, scăderea prețurilor, evaporarea profiturilor. În ultimii ani, conducerea lui Xi Jinping a răspuns la prăbușirea pieței imobiliare prin promovarea industriei prelucrătoare ca pârghie pentru combaterea crizei.

Împrumuturile, subvențiile și stimulentele fiscale s-au concentrat în sectoarele de înaltă tehnologie: mașini electrice, panouri solare, baterii, robotică și semiconductori. Însă acest „keynesianism industrial” a avut un efect pervers: un exces de capacitate de producție care a generat războaie de prețuri și deflație. Sectorul auto se mândrește cu peste o sută de producători de vehicule electrice. Concurența este atât de acerbă încât multe companii vând sub cost.

Gigantul BYD, simbol al „miracolului electric” al Chinei, oferă modele la prețuri sub 8.000 de dolari. Doar 30% dintre dealeri sunt profitabili. Restul supraviețuiesc prin reducerea salariilor, reducerea personalului și comprimarea fiecărei verigi din lanțul de aprovizionare. Rezultatul este un paradox: în timp ce China încearcă să obțină poziția de lider global în tehnologiile viitorului, economia sa internă este blocată într-o cursă în jos. Prețurile de consum rămân stagnante, în timp ce prețurile de producție au scăzut timp de patru ani consecutivi. Puterea de cumpărare a gospodăriilor stagnează.

Tinerii lucrători glumesc amar despre un nou ritm de lucru: de la vechiul „996” (de la 9:00 la 21:00 timp de șase zile) s-a trecut la „007” (toată ziua, în fiecare zi). Involuția are așadar două fațete: economică și socială. Este prețul unui model de dezvoltare bazat pe investiții și producție, nu pe consum și venituri. China produce prea mult, consumă prea puțin. Obsesia pentru autosuficiența industrială - visul lui Xi de a face China independentă de Occident în tehnologiile avansate - duce la o supraproducție cronică care scade cererea și reduce salariile. Fenomenul nu este nou.

Deja în urmă cu un deceniu, Beijingul a trebuit deja să abordeze excesul de oțel și cărbune, închizând uzine „zombie” și impunând limite de producție. Atunci criza a afectat întreprinderile de stat. Astăzi, afectează și sectorul privat, în sectoare precum electronic, vehiculele electrice și serviciile digitale.

Este o boală sistemică, care nu se mai limitează la un singur sector. Implicațiile geopolitice sunt semnificative. Industriile chineze, zdrobite de cererea internă slabă, caută piețe de desfacere în străinătate. De aici și noul val de exporturi low-cost care îngrijorează Statele Unite, Europa și piețele emergente. Washingtonul, care a reaprins tensiunile comerciale sub a doua administrație Trump, vede această vulnerabilitate ca pe o monedă de schimb: China are mai mult de pierdut într-un război tarifar. Economiștii sunt de acord: până când Beijingul nu își va reduce dependența de investiții și producție, spirala deflaționistă va continua.

„Involuția este atât o virtute, cât și o slăbiciune a modelului chinezesc”, rezumă Larry Hu de la Macquarie. O virtute, deoarece dezvăluie o capacitate productivă extraordinară. O slăbiciune, deoarece nu este sustenabilă pe termen lung. Soluțiile propuse de analiștii internaționali converg: trebuie stimulat consumul. Ceea ce înseamnă restabilirea încrederii economisitorilor, revitalizarea pieței imobiliare, consolidarea bunăstării, reformarea sistemului fiscal și acordarea unui spațiu mai mare serviciilor.

Fondul Monetar Internațional îndeamnă Beijingul să „mute centrul de greutate” al economiei către cererea internă, reducând povara politicilor industriale. Numai că tranziția este dificilă. Partidul Comunist se teme că reducerea producției ar putea duce la un colaps al creșterii economice și la șomaj în masă. Așadar, se procedează cu prudență: linii directoare pentru interzicerea vânzărilor sub cost, stimulente pentru reducerea capacității de producție în sectoarele saturate și restricții privind noile investiții.

În ultimele luni au apărut câteva semne încurajatoare: deflația prețurilor de producție s-a atenuat, iar în august, profiturile industriale au crescut cu 20%. Cu toate acestea, redresarea rămâne fragilă. Un editorial din Cotidianul Poporului a recunoscut dificultățile, însă le-a numit „dificultăți de creștere” ale unei transformări inevitabile către o economie tehnologică mai sofisticată.

Cu alte cuvinte: Beijingul nu are nicio intenție să abandoneze calea industrializării avansate, chiar și cu prețul prelungirii fazei dureroase a involuției. Pe scurt, China se află la o răscruce de drumuri: fie acceptă o încetinire pentru a-și reechilibra modelul economic, fie va continua să alerge în zadar, victimă a concurenței care odinioară reprezenta puterea sa. Involuția nu este doar o problemă economică. Este simbolul unei civilizații care a împins logica performanței la limită, până la punctul de a o transforma într-o auto-vătămare colectivă.

Sursa: Rador Radio România