„El Confidencial” (Spania) relatează că personalități politice americane călătoresc în capitalele europene pentru a susține deschis mișcările de extrema dreaptă, dar europenii nu oferă niciun răspuns oficial.

O alianță care a fost odată și nu mai este. Timp de decenii securitatea și integrarea Europei au fost inextricabil legate de Statele Unite. După al Doilea Război Mondial alianța transatlantică nu a fost doar un acord militar, ci un pact politic bazat pe „ordinea liberală”. NATO a furnizat arhitectura de securitate, în timp ce UE a construit infrastructura economică, politică și juridică a unei ordini continentale pașnice, bazate pe reguli. Țările europene au prosperat sub această umbrelă: au construit state sociale robuste, au devenit cel mai mare bloc comercial din lume și cel mai apropiat partener socioeconomic al Statelor Unite. Acel consens geopolitic aparține acum trecutului. La un an după alegerile prezidențiale din SUA, administrația Trump nu numai că modifică legăturile transatlantice, dar le redefinește pe baza unei ideologii politice diferite. E clar acum că mișcarea MAGA urmărește să remodeleze alianța prin rețele politice transnaționale, sprijin selectiv din partea mass-media, campanii politice coordonate și, în unele cazuri, interferență electorală directă în democrațiile aliate. În Germania și Polonia înalți oficiali din administrația SUA au susținut candidați mai aliniați cu ideologia lor. Partidele de extrema dreaptă de pe întreg continentul operează din ce în ce mai mult ca ramuri naționale ale acestei mișcări ideologice mai ample. Aceasta nu este o abatere izolată, ci o realiniere sistemică. Cea mai frapantă e lipsa unui răspuns european coordonat.

Personalități politice americane călătoresc în capitalele europene pentru a sprijini deschis mișcările de extrema dreaptă, însă europenii nu oferă nicio respingere formală, nu reușesc să articuleze o contra-narațiune și nu par să recunoască magnitudinea provocării. În timp ce toate acestea se întâmplă în Europa, administrația demontează pilonii democrației, cum ar fi independența sistemului judiciar și libertatea presei, provocând o eroziune democratică fără precedent în Statele Unite.

În multe capitale europene liderii par prinși între dependența strategică și negarea politică. Chiar și atunci când președintele SUA susține că UE a fost creată pentru a „necăji America”, răspunsul este tăcerea, lucru potrivit pentru un președinte care preferă să facă ”afaceri” cu statele membre, mai degrabă decât cu instituțiile europene. Oficialii europeni se concentrează în primul rând pe ”limitarea imprevizibilității” în relația lor cu Statele Unite (pentru a folosi o expresie acum comună în cercurile diplomatice). Liderii europeni rămân prinși în inerția lor istorică. Ei se așteaptă să mențină Statele Unite - furnizorul lor tradițional de securitate - implicate oricum și oricât de mult posibil. Nu sunt încă pregătiți să asiste Ucraina și să înfrunte singuri provocarea rusească. Deși diplomația inteligentă, cu o oarecare marjă de concesii reciproce, este necesară, liderii trebuie să identifice un imperativ strategic mai larg. UE trebuie să contracareze doctrina MAGA cu propria viziune alternativă.

Ce viziune alternativă pot concepe apărătorii proiectului de integrare europeană pentru a înfrunta doctrina MAGA? Răspunsul va defini cursul istoriei europene. Acțiunile lui Trump au catalizat deja pași semnificativi în Europa în ce privește apărarea, suveranitatea tehnologică și lanțurile de aprovizionare. Însă orice ambiție pentru o UE suverană din punct de vedere strategic rămâne împărtășită inegal de factorii de decizie politică. Geografia, ideologia și istoria modelează modul în care fiecare stat membru interpretează urgența momentului. Cu toate acestea, exact atunci când e mai multă nevoie de unitate fragmentarea politică crește. Partidele de extrema dreaptă au intrat în guverne din întreaga Europă, și-au sporit prezența în Parlamentul European și nu au încredere profundă în orice fel de pași către o mai mare integrare.

Paradoxal, imperativul strategic trebuie să înceapă prin abandonarea iluziei unui progres uniform. În primul rând, UE nu trebuie să se lase paralizată de părțile mai lente ale mecanismului său și nici nu ar trebui să încerce să avanseze în ritmul agendei naționale a Ungariei. În schimb, integrarea flexibilă – care permite grupurilor de țări să avanseze mai rapid prin principiul cooperării consolidate prevăzut în tratate – trebuie să devină norma, nu excepția. Crearea spațiului Schengen demonstrează că acest lucru poate funcționa. Poate deveni noul modus operandi, cu condiția participării a cel puțin nouă state membre. Apărarea caracteristicilor europene – teritoriu, piață unică, democrație – este primul pas. În continuare UE trebuie să acționeze rapid pentru a aborda provocările politice urgente.

Apărarea este cel mai evident caz de testare. Pe măsură ce fiabilitatea NATO devine o chestiune contingentă a politicii interne a Washingtonului, blocul trebuie să investească în propriile capacități. Un grup de țări europene lucrează deja prin intermediul unei „coaliții de voință”, dar acest impuls trebuie instituționalizat și dotat cu resurse adecvate. La fel ca Schengen, lucrul care începe ca o integrare diferențiată ar trebui în cele din urmă să fie încorporat în arhitectura formală a UE. După cum a subliniat istoricul Adam Tooze, problema apărării Europei nu este una a resurselor. În 2024 membrii europeni ai NATO au cheltuit împreună 454 de miliarde de dolari pe apărare - depășind cu mult cheltuielile militare rusești. Continentul are deja 1,47 milioane de militari în serviciu activ, mai mulți decât Statele Unite. Problema este structurală: lipsa coordonării strategice, a integrării și a desfășurării coerente la nivel național. Industriile europene de apărare sunt de asemenea puternice; complementaritatea ar trebui să le fie principiul călăuzitor. Ele trebuie să gândească împreună pentru a deveni mai mult decât suma industriilor lor naționale.

Însă apărarea este doar o parte a unei provocări mult mai ample. Pentru a construi o capacitate strategică adevărată UE trebuie să acționeze pe un front mai amplu: extinderea puterii sale bugetare, revizuirea regulilor fiscale învechite, finalizarea uniunii piețelor de capital și investiții în infrastructură transfrontalieră esențială. Acestea nu sunt simple soluții tehnocratice: sunt afirmații ale suveranității europene, pași fundamentali către un bloc capabil să-și definească propriul viitor geopolitic. Construirea capacității strategice europene trebuie să fie ancorată în conducerea politică a UE - în primul rând în Consiliul European și Comisia Europeană - în jurul principiului fundamental al asigurării securității și prosperității cetățenilor europeni. UE trebuie să preia conducerea în furnizarea de bunuri publice europene care să depășească granițele naționale: în apărare, energie, infrastructură și investiții. Statele membre, la rândul lor, ar trebui să își pună resursele în comun și să se angajeze în mecanisme voluntare, dar obligatorii, care să permită acțiunea colectivă în aceste domenii. Departe de a eroda suveranitatea națională, această abordare ar crea o suveranitate europeană flexibilă, consolidându-i fiecărei țări capacitatea de a acționa printr-o forță comună. Totuși, capacitatea strategică nu este doar o chestiune de inginerie de reglementare. Este, mai presus de toate, o chestiune de viziune politică și necesită energie democratică și claritate ideologică. Astăzi e nevoie nu doar de o reacție, ci și de un simț al direcției. Liderii pro-europeni trebuie să înceapă să traseze cursul pentru UE, chiar dacă înseamnă să o facă în cadrul unui grup mic de state membre. Ei trebuie să ofere un răspuns politic la doctrina Trump: un răspuns care să apere democrația, pluralismul și integrarea europeană într-o lume multipolară și instabilă, colaborând cu parteneri atât din interiorul cât și din afara continentului.

UE trebuie să își articuleze scopul: o viziune îndrăzneață despre cum poate fi Europa fără sprijinul tutelei americane. Această viziune nu ar trebui formulată defensiv, ci ca un imperativ strategic, un viitor care merită ales. Europenii trebuie să își definească răspunsul politic și programatic la doctrina ideologică MAGA. Dacă proiectul european vrea să reziste turbulențelor din următorii ani, acesta trebuie să evolueze dincolo de o piață comună și o rețea de tratate. Trebuie să aibă o viziune asupra propriului viitor. Trebuie să investească în construirea capacității strategice la nivel național și european și să abordeze provocările pe termen lung cu coerență și credibilitate. Trebuie să se afirme ca actor politic strategic în sine. Singura cale reală de urmat pentru UE este trecerea de la ezitare la decizie și acțiune.

Sursa: Rador Radio România