Primii pași ai președintelui american Donald Trump în direcția obținerii acordului său referitor la Ucraina au stârnit o furtună la Moscova.

Niciodată în istorie nu s-a mai întâmplat ca presa rusă să citeze într-atât de mult publicații occidentale. În definitiv în decursul ultimilor trei ani rușilor li s-a spus să-și întoarcă privirea de la Vestul perfid și decadent și să privească în schimb spre Est - mai exact la China și Coreea de Nord. Și totuși, acum până și cel mai influent cotidian al țării, Kommersant (recunoscut de obicei pentru tonul rezonabil și rațional), a titrat pe prima pagină „Triumful lui Putin”, referindu-se la cum a comentat presa internațională convorbirea telefonică Trump-Putin.

Dar există un motiv pentru această schimbare bruscă.

Mesajele venite de la Washington îi corespund acum viziunii despre lume a Kremlinului: Trump, puternicul naș mafiot american, va sta la masă cu baronul interlop Vladimir Putin - mai puțin impunător acum, dar prinzând iar puteri - și ei doi vor decide ce-i de făcut cu Ucraina.

Kremlinul consideră manevra lui Trump drept un răspuns corect la solicitarea Moscovei de a i se acorda respect președintelui rus, în calitate de partener egal, dar și recunoașterea publică a faptului că Ucraina și Europa trebuie să aibă un rol subordonat la negocieri. Rusia crede că Europa - liberală și de o ipocrizie obsesivă în privința statului de drept - trebuie să se adapteze la locul ei autentic în această minunată lume nouă: acela de actor cu rol secundar într-o piesă jucată de dictatori.

În acest scenariu primitiv de secol 19 nu mai există loc și pentru dreptul internațional. Iar rolul Ucrainei e redus la acela de stat clientelar ori stat eșuat dependent de SUA, confruntat cu realitatea necesității de a plăti pentru sprijinul militar și economic primit în decursul războiului și de a-i acorda Americii dreptul de a-i exploata resursele naturale, inclusiv pământurile rare - toate acestea fiind aspecte perfect de înțeles din perspectiva Moscovei.

Rezultatul practic așteptat de Kremlin de pe urma tuturor acestora e dobândirea unor teritorii ucrainene: cele patru regiuni deja anexate și părți din Donețk și Luhansk care nu au apucat să fie cucerite. Acest lucru, alături de debarcarea președintelui ucrainean Volodimir Zelenski, e pachetul pe care-l poate prezenta Kremlinul propriului popor drept victorie.

Doleanțele sunt deopotrivă tactice și simbolice: capul lui Zelenski, recunoașterea anexării teritoriilor ucrainene de către Rusia și încetarea deplină a oricărei discuții despre admiterea Kievului în NATO.

Și totuși, un asemenea scenariu e încă extrem de îndepărtat de controlul rusesc deplin asupra Ucrainei sau de o modificare a poziției ocupate de Rusia în cadrul Europei. Pare o soluție mai degrabă temporară în comparație cu ce și-ar dori Moscova de fapt - sau, după cum admit cei mai influenți jucători ai Kremlinului din politica externă, nu vorbim în nici un caz de o nouă Ialta.

Însă adevărul e că acest acord nu e conceput de fapt pentru a duce la o pace durabilă - nu acesta a fost obiectivul vreodată. Trump poate să creadă sincer în a sa a doua Revoluție Americană, dar Moscova nu crede în ea. Kremlinul e mult mai convins decât oricare adept al teoriilor conspirației din SUA că statul profund [birocrații de carieră scăpați de sub controlul politic, democratic - n.trad.] e indestructibil. Și ce mai crede el e că acest stat profund i-a fost și îi va fi întotdeauna ostil Rusiei.

În absența oricărei ideologii veritabile, Kremlinul și-a făurit un crez din ranchiună - un amestec între mândria derivată de la apusa glorie imperială (indiferent că ar fi a țarilor sau a comisarilor sovietici) și un puternic sentiment de nedreptățire față de Occidentul perfid. Și, ca oricare altă ideologie, și acest substitut vine la pachet cu un scenariu limpede referitor la ce nu a mers bine și cine e de vină.

Un element inerent acestei mentalități e importanța deosebit de mare acordă istoriei, înțeleasă ca o acumulare a nedreptăților de-a lungul veacurilor și ducând la larg împărtășita convingere că Rusia e blestemată să se lupte la nesfârșit cu Vestul, într-o formă sau alta, până când una dintre tabere va obține victoria totală. Iar Kremlinul e convins că Vestul a căutat mereu deplina anihilare a Rusiei, începând cu cruciații trimiși de Papă să invadeze Rusia ortodoxă în secolul 13.

Mai pe scurt: o pace autentică între Rusia și Vest e imposibil de realizat; sunt posibile doar interludii periodice de pace. Iar Rusia, funcționând precum o fortăreață mereu asediată, nu poate avea aliați autentici. Un aforism celebru atribuit țarului Alexandru al III-lea de la finalul secolului 19 - „Rusia are numai doi aliați: forțele armate și marina militară” - e citat necontenit și cu mândrie, fiind apreciat profund și de Putin.

Drept consecință a acestei mentalități, Rusia nici nu se simte cu adevărat un paria pe glob. Nu doar fiindcă e susținută de China, ci pentru că elitele rusești nu cred în conceptul de aliat autentic și nici în tratatele durabile pe care acest gen de relație le permit.

E o viziune extrem de sumbră cu privire la lume. Viziune care presupune ca Putin să încerce să-l manipuleze pe Trump pentru a obține un avantaj - optând așadar pentru o mutare tactică, din moment ce pacea strategică e imposibilă.

Acum, chiar dacă e probabil ca Putin să se considere mai experimentat și mai abil la acest gen de joc tactic, în realitate el e mult mai susceptibil la răbufniri emoționale neașteptate. Rusia s-a definit mereu pe sine prin relația ei cu Răsăritul - iar după războiul rece mai ales prin relația cu SUA.

Iar ce va cere Rusia întotdeauna e respectul.

Să nu uităm că Putin și-a început în 2000 președinția căutând să obțină fix acest lucru de la președintele american George W. Bush. Adânc în lăuntrul său, el s-a aflat mereu în căutarea validării de către Washington.

Sursa: Rador Radio România