Șuieratul unui glonț de sniper e greu de uitat. De fiecare dată când trece, crezi că te-a ratat cu puțin. La calibrul 12,7 mm vesta antiglonț devine complet inutilă. La fel ca un armistițiu semnat pe hârtie, dar niciodată pus în practică.

Așa ni s-a urat bun-venit în Zenit, o bază a armatei ucrainene cu vedere directă la aeroportul Donețk sau ce a mai ramas din el după luni de lupte continue. Doar doi kilometri despart aeroportul de această poziție de apărare a ucrainenilor, doi kilometri de peisaj selenar, plin de cratere de la mortierele și rachetele Grad trase de separatiștii susținuti de Rusia.

În puținele clădiri care mai stau în picioare sunt găuri de toate mărimile prin care bate vântul, lumina şi ploaia. Copacii au ramurile retezate de schije, sunt tancuri arse și mașini distruse printre tranșee. "(Separatiștii) trag în noi cu tot ce au”, spune Studentul. Are 25 de ani și a avut primul contact cu războiul în urmă cu două luni. S-a speriat când a ieșit afară după un bombardament năprasnic: "Nu mai era niciun obiect in jurul meu”.

Misiunea soldaților din baza Zenit este să nu cedeze poziția, să nu dea posibilitatea trupelor pro-ruse să înainteze. Zenit e un motiv de mândrie pentru forțele ucrainene. Baza nu a fost ocupată niciodata de separatiști în ciuda luptelor violente din jurul aeroportului Donețk.


"E ca în Primul Război Mondial: tragem la poziții ca să ne ținem pe loc”, descrie Alfa, un locotenent ucrainean de 40 de ani. „Deocamdată, situația convine Rusiei. Mă gândesc că dacă facem asta câțiva ani de-acum încolo, la un moment dat, o să obosim cu toții. Poate ne vedem atunci la mijloc și bem o cafea. E stupid!”

Alpha e militar de meserie. A fost staționat 9 ani la Sevastopol, în Crimeea, a efectuat misiuni în Irak și în mai multe țări de pe continentul african. Nervozitatea din tonul său crește pe masură ce explică cum această situație favorizează Rusia și cum Ucraina consumă resurse uriașe cu acest conflict. Resurse pe care nu le are.

Crăciunul de pe front

În război se fumează mult. Poți să îți dai seama cine a fost de pază în noaptea de dinainte după pachetul de țigări rămas gol deasupra în scrumieră. În faţa buncărului e o prispă improvizată împrejmuită cu panouri de oțel. Acolo mi-a povestit Koha despre soţia lui. Koha a fost ofițerul nostru de presă, un „baby sitter pentru ziariști”. Are doi băieți gemeni şi bluza, pantalonii, bocancii și hamul pe care poartă trusa de prim ajutor, toate sunt de la soţia lui. „Armata mi-a dat o pușcă automată (AKS, calibru 5.45mm, n.a.) și muniție. Restul... soția”.

Dotarea armatei ucrainene este, îmi spune unul dintre comandanţii de unitate întâlniţi, "minimală”. De cele mai multe ori, de la armată soldații primesc doar arme și muniție. De echipament de protecție cam trebuie sa își facă rost singuri.

Prin intermediul rețelelor de socializare voluntarii de acasă strâng bani pentru a le asigura militarilor ce le trebuie. Pentru că pe lângă arme e nevoie de echipament de protecție, de mâncare şi de materialele medicale necesare în razboi. S-au format rețele întregi de voluntari care își riscă viața pentru a le aduce soldaților pachetele pe linia frontului. Mișcarea voluntarilor este vitală, iar soldații știu asta. Când ajung pachetele de acasă, la Zenit vine Crăciunul. Soldaţii se bucură ca niște copii de bateriile pentru diverse aparate, de ciocolată sau de un bax de Coca-Cola.

Cu pachetele vin și ziarele. Toți se pun pe citit. "Donbas e Ucraina” e scris cu litere de-o șchioapă pe prima pagină a ziarului, care, în mod ironic, se numește "Știri Faine”. Vasili, un tânăr soldat cu capul mereu acoperit de o bandană, începe să citească un articol în ritm de rap. Se împotmolește la un cuvânt, începe să se bâlbâie și toată lumea izbucnește în râs. Râsul le ţine oamenilor de pe front minţile într-o singură bucată.

"Bună seara, doamnelor și domnilor. Bine ați venit la concertul nostru”, ne-a întâmpinat Grom (în traducere: tunet), un soldat de 33 de ani. În fiecare seară la Zenit se cântă o simfonie de împușcături, mortiere și rachete.  Fără public şi fără aplauze.

 

Interiorul unităţii e compus dintr-o cameră de zece metri pe cinci, care servește de bucătărie, sală de mese, dar și loc unde se dă raportul. Pereții sunt destul de groși, mai puțin unul care a fost spulberat de o lovitură de tanc. A fost înlocuit cu saci de pământ şi niște bușteni înalți sprijină tavanul. Într-un colț, pe o canapea veche soldații se uită la televizor la câte un film, la știri sau la X-Factor-ul ucrainean.

Spațiul cu adevărat sigur, buncărul, începe sub această cameră. Două nivele subterane găzduiesc camerele soldaților și depozitul de muniție. Sunetul înfundat al mortierelor se aude și de aici. Holurile înguste, claustrofobe, sunt decorate cu desene de copii primite de la școlile şi grădiniţele din ţară.

Acolo domnește un sentiment de relativă siguranță. E ciudat cum oamenii reușesc să se adapteze la orice situație. La început, primele trei sau patru explozii ne-au făcut să tresărim. Apoi au devenit doar zgomot de fond. Excepție face sunetul distinct al lansării rachetelor Grad. Cu ele te obişnuieşti greu.

Sânge pe canapea

Din postul lui Morgan, soldat din Lvov, se văd cele două turnuri ale aeroportului Donetsk profilate pe un cer cenușiu. Sunt aproape, o curte de vecină în care, din când în când, apar musafiri.

"Convoiul umanitar rusesc”, explică Morgan, descriind șirul de camioane albe pe care le-a văzut venind cu două zile în urmă. "Știti, Ucraina nu mai are control asupra graniței, așa că bun-venit trupe, bun-venit ‘patron’ (glonț), bun-venit Grad.”

În timp ce își pregătește cafeaua instant pe terasa improvizată - "Lucky Cafe Bar” -, Morgan ne povestește cum, de obicei, după ce vine convoiul urmează o zi de liniște. Apoi se dezlănțuie bormbardamentele.

La 35 de ani Morgan e comandantul acestui avanpost. Nu mulți cu rangul de locotenent-colonel stau în pozițiile înaintate acolo unde este cel mai periculos. Dar Morgan aici își petrece cea mai mare parte din timp. Vesta lui antiglonț poartă urmele schijelor mari cât palma, după patru atacuri cu rachete Grad.

„Ăsta nu e un război civil, e un război între două țări: Ucraina și Rusia”, spune Koha. Cu această convingere s-a înscris voluntar în armata, în martie 2015. „M-am dus la biroul din Kiev și am zis ‘Salut!’. Armata a zis ‘Bine ai venit’.” Uneori își găsește mai greu cuvintele în engleză. Când obosește zice scurt "Poh”, adică las-o baltă. Dar nu acum. Acum nu mai e nevoie de telefonul cu o brumă de conexiune la internet, care până atunci devenea adesea traducătorul echipei. "E rău pentru Ucraina, mulți patrioți mor apărându-și țara.”

Suntem întrerupţi de medicii unității care au intrat sprijinind un alt soldat cu capul și mâinile acoperite de sânge. L-au așezat pe canapeaua din faţa televizorului şi comandantul a ridicat o lanternă mare deasupra lor pentru că medicii să-i poată curăța rana. Scalpul se vede bine şi seamănă cu o hârtie creponată. Bucățelele de piele se desprind cu fiecare trecere a tifonului. L-au dezbrăcat complet pentru a-i verifica fiecare centimetru din corp. Soldatul era de gardă într-un avanpost, la fel ca cel al lui Morgan. Acoperișul adăpostului fusese lovit direct de o mortieră.

Doctorii l-au bandajat și au decis că trebuie să ajungă de urgență la spital. Cel mai apropiat este în Krasnoarmyisk, la circa 30 de kilometri de Zenit. Noaptea, pe bombardamente furibunde, doctorii trebuie să conducă fără faruri pentru a nu deveni o țintă sigură.

În urma rănitului a rămas un lighean cu bandaje însângerate, liniște şi fețele schimbate ale soldaților.

 

Provocări

"Oamenii ăștia sunt tari, nu au temeri”, zice Grom. Îl mângâie încet pe Covrig, unul dintre cei doi câini refugiați de bombe în subsolul unității. Covrig are chef de joacă. Grom, nu. Soldatul din Vasylkiv, regiunea Kiev, este psihologul unității, dar și unul dintre cei doi geniști ai acesteia. A trecut prin multe. Era staționat în Mariinka, în noiembrie 2014, când orașul a fost atacat. Erau circa 50 de militari ucraineni împotriva a aproximativ 1.000 de separatiști, iar Grom era convins ca nu o să mai scape cu viață de acolo. Înainte să înceapă lupta și-a sunat familia să-și ia rămas bun. "Am omorât atunci pentru prima dată un om. Nu am simțit nimic, nu am reușit să mă gândesc la nimic”. Dar cu ajutorul artileriei au scăpat. Grom și-a sunat din nou familia ca să le spună "sunt viu, sunt bine”. A plâns.

După luni de neîncetate încălcări ale armistițiului, un nou acord a fost stabilit între separatiști și ucraineni. Pe 1 septembrie, când noi deja ne întorsesem acasă, a fost linişte în Zenit şi Donbas. Era ziua în care copiii se întorceau la școală în Ucraina.

"Acum doar se trage, dar nu mai sunt bombardamente”, ne scrie Koha pe Facebook. "Doar așa, de provocare.” Au mai existat două acorduri de încetare a focului până acum. Primul a fost semnat pe 5 septembrie 2014, așa numitul acord de la Minsk. În lunile care i-au urmat au avut loc cele mai brutale atacuri ale separatiștilor. Minsk II a fost semnat pe 12 februarie 2015, iar violențele au scăpat din nou de sub control.

Acuma, la runda a treia de armistițiu, OSCE a înregistrat deja peste o sută de încălcări ale ultimului acord. Confruntările nu mai au aceeași intensitate. Deocamdată.