Adică 1,4 miliarde de oameni care și-au petrecut ultimii trei ani în statul polițienesc care a adoptat cele mai drastice restricții pandemice asupra vieții private, menite a limita răspândirea Covid-19 cu aproape orice preț.

Americanii, în special cei de dreapta, au cheltuit o grămadă de timp și energie politică plângându-se de excesele sanitare din ultimii doi ani. Însă restricțiile noastre nici nu se pot compara cu ale Chinei. În SUA multe dintre decretele care instituiau carantina la nivelul unui stat întreg au fost în vigoare doar câteva săptămâni. Nici unul dintre ele nu a depășit trei luni, iar cele mai multe au fost implementate efectiv doar sporadic.

Luna trecută, la izbucnirea protestelor din China, o treime din țară era în carantină parțială ori totală - muncitori blocați în clădiri speciale pentru carantină, cartiere întregi sigilate, firme și școli închise, scrie David Wallace-Wells în The New York Times.

E prea curând pentru a putea spune dacă protestele marchează o trecere reală la o nouă etapă în strategia pandemică a Chinei - până acum nu au produs decât reprimare polițienească dramatică, dar și relaxarea restricțiilor în unele orașe. Dar pentru publicul mondial, care privește China cu un amestec de fascinație și groază, protestele de masă din cea mai mare redută „zero-Covid” a lumii par să marcheze un punct de cotitură global. Au trecut deja mai mulți ani de când numeroși experți în sănătate publică au recunoscut în privat că șansa de a îngrădi și eradica Covid-19 e posibil să fi fost pierdută încă din iarna lui 2020. Și tot câțiva ani au trecut de când China, în ciuda acestor evidențe, încearcă să înfrângă boala și s-o oprească la frontierele ei.

Remarcabil e că ea a și reușit practic acest lucru, oprind aproape complet răspândirea bolii în interiorul granițelor proprii în ultimii trei ani, o strategie care a propulsat-o pe o traiectorie pandemică cu totul diferită de cea a mai tot restului lumii. Totodată, ea face un pic suspecte încercările de a reflecta la alte experiențe prin comparație cu China. Unii americani care consideră excesivă reacția noastră la pandemie văd protestele ca pe o confirmare tacită a atitudinii mai laissez-faire pe care am adoptat-o după apariția vaccinurilor; alții, care ar fi vrut poate măsuri mai stricte aici, iau și ei protestele drept un indiciu cum că SUA, în comparație cu China, au procedat corect.

Dar, oricum s-ar vedea lucrurile din afară, conducătorii Chinei nu operează într-un peisaj de riscuri comparabil cu cel actual din SUA, unde probabil peste 90% din populație a făcut Covid-19 cel puțin o dată și unde mai mult de 90% din populația de peste 65 de ani este vaccinată. Situația din China e mai degrabă similară cu cea din SUA de acum câțiva ani, când imunitatea de pe urma vaccinurilor și infecțiilor era substanțial redusă. Iar întâlnirea letală de anul acesta a Hong Kongului cu varianta Omicron - mortalitatea a fost dublă față de Regatul Unit ori SUA - s-ar putea dovedi a fi cea mai corectă predicție cu privire la ce va urma în China.

90% din chinezi nu sunt vaccinați. Dar numărul mult mai mic de infecții și imunizarea slabă a bătrânilor - doar 65,8% din chinezii care au peste 80 de ani sunt complet vaccinați - înseamnă că vorbim de o enormă populație vulnerabilă, lipsită de imunitate. Încă se mai poate face extrem de mult pentru protejarea populației, cum ar fi adoptarea fără rezerve a vaccinurilor mRNA importate, care par să ofere mai multă protecție decât vaccinurile chinezești, și intensificarea campaniei de imunizare a celor bătrâni și vulnerabili. Pe de altă parte, riscurile redeschiderii sunt încă mari. O redeschidere reală, oricât de improbabilă, ar putea duce la milioane de decese.

Nu există vreo soluție facilă ori evidentă pentru această dilemă, oricât ne-ar spune intuiția nouă, cei care trăim în părți ale lumii trecute deja prin pandemie, că o revenire la normalitate e preferabilă. Aici noua normalitate a fost câștigată prin vaccinare, într-o mare măsură, dar și prin infectarea aproape universală și decese în masă. Deocamdată, mortalitatea din SUA din 2022 atribuită Covid-19 se situează sub nivelurile din 2020 și 2021, dar nu cu atât de mult: decesele de anul acesta reprezintă două treimi din cele din 2020 și jumătate din cele din 2021. Covid-19 e pe cale să devină a treia cauză principală de deces din SUA pentru al treilea an consecutiv, fiind depășită doar de bolile cardiace și cancer.

Un astfel de scenariu ar putea avea loc în curând în China, dat fiind că acolo campania de vaccinare le-a acordat prioritate celor tineri și sănătoși, descurajându-i pe cei mai bătrâni și mai vulnerabili. (Inițial vaccinarea a fost aprobată doar pentru persoanele tinere și sănătoase.) De ce anume au făcut ei asta, nu e încă limpede, cel puțin nu pentru observatorii internaționali, dintre care mulți se întreabă de ce i-ar fi mai dificil unui regim vădit autoritar să impună vaccinarea obligatorie a bătrânilor - sau măcar s-o promoveze extrem de agresiv - decât i-a fost să bage în carantină orașe întregi săptămâni la rând.

Poate e un indiciu, la fel ca protestele înseși, că partidul nu deține un control atât de strict pe cât ne imaginăm noi; poate că guvernul a ratat fereastra de disponibilitate a publicului, când ar fi putut insista mai agresiv pe vaccinare; sau poate e un indiciu că autonomia corporală e un tip de libertate mai profund conștientizat decât autonomia politică.

Poate că regimul are mai puțină încredere în propriile vaccinuri decât are chiar și restul lumii ori poate e mai îngrijorat de efectele secundare. Poate că îl preocupă mai mult efectul cumulat al reinfectărilor, drept pentru care așteaptă un vaccin sub formă de spray nazal, care pe lângă faptul că reduce gravitatea simptomelor, mai și împiedică transmiterea bolii. (Astfel de vaccinuri, care aici s-au împotmolit în procesele birocratice și de producție, au fost deja aprobate în China, deși nu sunt încă distribuite la scară largă.)

Poate că Beijingul a fost pur și simplu mai încrezător că „zero-Covid” poate funcționa la nesfârșit. Ori a pus atât de mult preț pe propaganda despre succesul pandemic excepțional al țării încât o schimbare e de neconceput pentru Xi.

Dar acum este de conceput? Colegul meu Paul Krugman a scris săptămâna aceasta că protestele sunt un semn că „China a pierdut războiul cu Covid”, subliniind că, în ciuda aparențelor din faza timpurie a pandemiei, democrațiile par acum să fi depășit clar autocrațiile, și făcând apel la conducătorii Chinei să-și admită greșelile și să schimbe cursul.

În The Guardian, Yu Jie a scris că „zero-Covid nu mai poate continua”, iar redeschiderea e „singura cale de a potoli furia publicului”. Dar eu unul aș miza pe ajustări mult mai mărunte, dintre acelea pe care Beijingul le și vehiculase deja în săptămânile de dinainte de izbucnirea protestelor.

Iar asta pentru că cel mai bun model cu privire la ce ar putea urma într-o Chină redeschisă cu adevărat este experiența Hong Kongului cu Omicron. La mijlocul lui februarie 2022 numărul deceselor provocate de pandemie în oraș, de la începutul acesteia, abia depășise 200. Până la mijlocul lui aprilie bilanțul a trecut de 9.000. Iar dacă în China continentală o campanie agresivă de inoculare a bătrânilor cu vaccinuri mRNA ar putea diminua bilanțul morților, experiența altor țări despre care se consideră că au procedat corect arată că ieșirea din faza de urgență a pandemiei poate fi destul de problematică chiar și atunci când se face în cele mai bune condiții teoretice.

Să luăm experiența Japoniei, una dintre cele mai aplaudate povești de succes din lume. Anul acesta decesele provocate de Covid-19 sunt cu 70% mai multe comparativ cu primii doi ani de pandemie luați la un loc. În Islanda, o altă poveste de succes invocată des, au murit în 2022 de Covid-19 de cinci ori mai mulți oameni decât în primii doi ani de pandemie. În Australia au murit de șase ori mai mulți. În ianuarie, Taiwan avea un bilanț total al deceselor sub 1.000 de morți; astăzi a depășit 14.000. Conform monitorizării săptămânalului The Economist, Noua Zeelandă a devenit acum unica țară din lume care a înregistrat mortalitate în exces negativă pe întreaga durată a pandemiei - adică din 2020 până acum țara a avut mai puține decese decât ar fi fost de așteptat într-o lume fără Covid-19. Dar, chiar și acolo, anul acesta au fost infirmate niște scenarii: până în ianuarie 2022 doar 52 de locuitori ai Noii Zeelande muriseră de Covid-19; acum cifra a depășit 2.000 - o creștere de peste 40 de ori.

În fiecare dintre aceste țări, explozia mortalității pandemice de anul acesta pleacă de la un punct de referință extrem de scăzut și, se poate presupune, îndoielnic calculat. Dar chiar și așa, aceste date spun o poveste remarcabilă. Măsurile de combatere au contat, în special până la sosirea vaccinurilor, care au contat chiar și mai mult. Dar în oricare țară visul de a înfrânge efectiv pandemia - sau măcar de a o ține la respect până când întreaga populație va fi fost protejată prin vaccinare universală - a fost spulberat de realitatea bolii. În cele din urmă fiecare țară a trecut prin ea.

Sau aproape fiecare țară. Pe parcursul pandemiei mulți observatori internaționali au pus la îndoială autenticitatea datelor oficiale chineze privind bilanțurile pandemice. Dar, dat fiind contextul global, acele date sunt uluitoare chiar și dacă le ajustezi pentru a ține cont de calitatea îndoielnică: în ianuarie China raportase mai puțin de 5.000 de decese de pe urma Covid-19. O țară cu 1,4 miliarde de locuitori abia a înregistrat 500 de decese oficiale pe parcursul unui an în care strategia ei pandemică a început să se surpe. Iar în total, pentru o perioadă de mai bine de trei ani, țara a raportat doar 1,6 milioane de infectări oficiale. Deși e în mod evident o subestimare grosolană, ea arată că doar vreo zecime din 1% din populație s-a îmbolnăvit vreodată de Covid-19. În SUA o proporție mai mare a populației a murit de pe urma bolii - ne apropiem de 1,1 milioane de decese.

Toate acestea nu înseamnă nicidecum că măsurile permanente de carantină adoptate de China sunt un model mai bun sau că oricare țară mare din lume ar trebui să-și dorească să facă schimb de loc cu China. Însă dihotomia dintre abordări nu e chiar atât de lămuritoare pe cât ar putea să pară.În SUA, unde oamenii spun „carantină” și de fapt se referă doar la „obligativitatea măștii” sau „închideri de școli” ori uneori numai la „testare în masă”, măsuri sanitare relativ moderate au ajuns toxice din punct de vedere politic și social. Însă cele mai evidente instrumente pentru limitarea răspândirii bolii nu sunt dintre cele care interferează grav cu libertatea individuală: investiții în calitatea aerului și condiții mai sigure de muncă, concediu medical plătit, campanie agresivă de inoculare cu vaccinuri nazale și un accent mai mare pe vulnerabilitatea bătrânilor, care reprezintă 90% din decesele ce continuă încă să aibă loc în număr tulburător de mare.

În China strategia pandemică a devenit considerabil mai restrictivă decât în Regatul Unit ori SUA abia în vara lui 2021, conform unui „indice al exigenței” calculat de programul de monitorizare a politicilor sanitare guvernamentale al Universității Oxford. Iar țara se confruntă acum cu alegeri dificile nu din cauza eficienței acelor măsuri, ci din cauza unor probleme distincte legate de campania de vaccinare și de eficiența vaccinurilor.

Atunci când majoritatea lumii, înarmată cu vaccinuri, a abandonat restricțiile sanitare agresive a fost întrucâtva și un act de resemnare - o recunoaștere a faptului împlinit, anume că virusul se afla în circulație și nu mai putea fi oprit, dar și că el ne conferise deja o imunitate naturală apreciabilă; o recunoaștere a faptului că, deși persistența infectărilor e regretabilă, vaccinurile și tratamentele pot atenua impactul bolii.

În China, unde au existat mult mai puține infectări și decese, protestele par să exprime ceva mult mai apropiat de o pură epuizare pandemică. După propriile ei standarde, strategia „zero-Covid” a Chinei nu a eșuat de fapt. Dar, în orice caz, țara și-a pierdut răbdarea pentru ea.

Sursa: RADOR