Într-un anumit sens, este prima dată de la începutul conflictului când ayatolahii iranieni au pierdut avantajul inițiativei, fiind „obligați” să riposteze și ieșind astfel din ambiguitatea strategică pe care o preferau până acum, spune jurnalistul și scriitorul Federico Rampini
Italian în Corriere della Sera.

Până în acest moment războiul a decurs conform planului: adică foarte bine din punctul de vedere al teocrației islamice din Teheran. La 7 octombrie 2023, posibilitatea unui război direct între Israel și Iran părea încă destul de îndepărtată. Chiar dacă era clar că gruparea Hamas nu putea să declanșeze acel masacru decât cu sprijinul marelui său protector, regimul islamic a preferat să continue „războaie prin interpuși”. Dacă aruncăm o privire asupra hărților din Orientul Mijlociu, vom înțelege și de ce.

În Occident descriem deseori Iranul ca un regim în dificultate, măcinat de proasta guvernare, de corupție, de sancțiunile occidentale și de mișcările de protest, în special cele feminine. Am avut tendința să supraestimăm puterea demonstrațiilor de stradă și capacitatea lor de a răsturna regimul. Numai că în ultimii ani statutul internațional al Iranului s-a consolidat datorită legăturilor din ce în ce mai strânse cu China și Rusia (cărora Teheranul le furnizează arme), cu atât mai mult în ultimele șase luni, adică după atacul Hamas.

O hartă ne ajută să înțelegem starea echilibrului de forțe. Suntem obișnuiți să considerăm Israelul ca o superputere regională, cu o superioritate covârșitoare față de palestinieni. Dacă observăm însă situația cu atenție, vom vedea că Iranul și-a extins influența, atât politică cât și militară, și în Irak, Siria, Liban, Yemen.

Prin intermediul grupărilor Hezbollah, Hamas, Houthi și alte miliții, sau chiar alianțe guvernamentale (atât la Damasc, cât și la Bagdad), teocrația șiită a încheiat efectiv operațiunea de încercuire a Israelului. Mai există și un alt aspect. Arcul de forțe susținute și manevrate de Teheran, tot în Irak, Siria, Liban și Yemen, configurează o încercuire în detrimentul Arabiei Saudite. Israelul și Regatul Arabiei Saudite sunt cele două ținte ale expansionismului iranian.

Distrugerea Statului Israel se numără printre obiectivele oficiale ale Republicii Islamice Iraniene și face parte din ADN-ul acesteia din 1979, primul an al revoluției lui Khomeini. La fel de întipărit în ADN-ul islamismului șiit persan este și războiul religios împotriva monarhiei saudite pentru a-i lua rolul de gardian al celor două locuri sacre, Mecca și Medina. Ayatollahul Khomeini a indicat în mod explicit acest lucru ca fiind unul dintre obiectivele sale.

Sprijinul acordat rebelilor Houthi din Yemen are exact această funcție: să adauge un front sudic posibilului atac împotriva Regatului Arabiei Saudite (KSA). Riadul este deja una dintre victimele colaterale ale acestui război: în ajunul zilei de 7 octombrie, pregătirile pentru recunoașterea diplomatică a Israelului de către Arabia ajunseseră într-un stadiu avansat, faza finală a unui dezgheț mult mai amplu care era deja evident pe plan economic, turistic și tehnologic.

Atacul Hamas de acum șase luni a reușit să oprească imediat acest proces de dezgheț, aruncând scenariul Orientului Mijlociu în urmă cu mulți ani. În prima fază a acestui război conducerea iraniană a ales să rămână în spate, pe post de regizor, furnizând sprijin ideologic și multe arme milițiilor sale care activau în diferite războaie prin procură.

Hamasul a lansat primul atac, cel mai letal, din 7 octombrie când au fost masacrați civilii, după ce mulți dintre luptătorii săi fuseseră antrenați de iranieni. Gruparea Hezbollah și-a adăugat bombardamentele din Liban, în timp ce rebelii Houthi din Marea Roșie atacă navele a aproximativ cincizeci de țări acuzate că sprijină Israelul.

Însă atunci când forțele armate israeliene au lovit un sediu diplomatic iranian din Damasc pentru a elimina câțiva ofițeri iranieni aflați în spatele atacurilor diferitelor miliții, ei bine, atunci Teheranul s-a simțit „forțat” să treacă la represalii directe.

Gata cu războiul prin procură încredințat milițiilor de sprijin. Miza crește pentru toată lumea, inclusiv pentru conducerea iraniană. Până acum regimul islamist comandat de Conducătorul Suprem Khamenei se protejase prin tactica „negării” care-i dădea posibilitatea de a-și nega în mod plauzibil implicarea. O ficțiune care, odată cu trecerea la lupta directă, va trebui abandonată.