Este admirabil curajul jucătorilor iranieni care au protestat simbolic în semn de solidaritate cu manifestanții reprimați în Iran de către regimul împotriva femeilor. Fanii iranieni și iraniene de pe stadionul din Qatar ar trebui să fie, de asemenea, sărbătoriți pentru scandările împotriva dictaturii ayatollahilor, inclusiv "Femeie, viață și libertate", scrie editorialistul Guga Chacra în publicația braziliană O Globo.

Selecționata poate să fi fost învinsă de Anglia, dar intră în istorie pentru că nu s-a temut. Au fost comparați cu jucătorii argentinieni din 1978 sau cu saudiții din această Cupă. În ambele cazuri, au fost folosiți ca propagandă de dictatori însetați de sânge precum Jorge Rafael Videla și Mohammad Bin Salman.

Absolut toți jucătorii din Iran care se aflau pe teren au participat la actul de protest, tăcând în timpul intonării imnului național. Ar fi ca 11 Sócrates, de la Corinthians, în timpul campaniei Diretas Já (mișcare politică populară care a urmărit reluarea alegerilor directe pentru funcția de președinte al tării în perioada regimului ductatorial - n. trad.) din Brazilia. Sunt din toate regiunile Iranului. Ele arată dimensiunea opoziției față de represiunea regimului.

Revoltele au început după ce tânăra Mahsa Amini a fost ucisă cu luni în urmă pentru că nu a purtat hijabul corect. Conduși de femei iraniene, acum sunt zeci de mii de oameni pe străzi zilnic. Peste 15.000 au fost arestați de dictatura de apartheid anti-femeie. Au fost uciși sute de oameni.

Jucătorii iranieni sunt frați, fii, soți și prieteni ai femeilor care de decenii sunt tratate ca fiind inferioare de un regim bazat pe extremismul religios. Populația, însă, s-a săturat de faptul că femeile iraniene nu pot avea aceleași drepturi ca și bărbații iranieni. Regimul are alternativa de a continua să ucidă pentru a încerca să reducă la tăcere manifestanții. După cum a fost clar la Cupă, nu va fi o sarcină ușoară.

Nu știm când și dacă regimul va lua sfârșit. Cuba și Coreea de Nord au depășit de decenii toate presiunile internaționale de democratizare. În Egipt, dictatorul Hosni Mubarak a căzut rapid pe fondul mega-protestelor de la Cairo. Dar, după o experiență democratică haotică, astăzi se află la putere un dictator și mai represiv. În Argentina, eșecul din războiul din Malvine a accelerat căderea militarilor.

În cazul Iranului, dictatura se confruntă cu o serie de probleme economice, pe lângă demonstrațiile împotriva apartheidului  la adresa femeilor, care continuă să crească. În plus, ayatollahul Ali Khamenei este la o vârstă înaintată și se confruntă cu probleme de sănătate. Lider suprem al țării, nu a avut niciodată aceeași legitimitate ca predecesorul său și lider al Revoluției Islamice, ayatollahul Ruhollah Khomeini. Următorul ar trebui să aibă și mai puțină putere. De asemenea, nu este clar care va fi rolul Gărzii Revoluționare.

Comunitatea internațională și-a petrecut ultimele decenii impunând sancțiuni asupra Iranului pentru programul său nuclear, ignorând în același timp represiunea regimului asupra populației, inclusiv apartheidul împotriva femeilor instituit după Revoluția Islamică din 1979. Când vedeam discurusri slr unor prrședinți americani au ai  unor lideri israelieni care condamnau dictatura de la Teheran, accentul a fost întotdeauna pus pe încercarea de a-i împiedica pe iranieni să dezvolte o bombă atomică.

Arareori se concentrau asupra oprimării femeilor. Sancțiunile împotriva regimului nu au eliminat dictatura. Dimpotrivă, au fost folosite în narațiunea anti-SUA. Dar poate că femeile iraniene, cu sprijinul unor iranieni precum jucătorii echipei naționale, își vor atinge scopul de a răsturna regimul de la Teheran. 

Sursa: editorial de Guga Chacra, publicat în publicația braziliană O Globo / Sursa: RADOR