Provocarea este de neoprit. Zile întregi, tinere cu părul liber au fost filmate pe străzile Iranului dând foc unei imagini a liderului suprem Ali Khamenei și aprinzând țigări. Nu numai că riscă arestarea de către poliția moralității, tortura și închisoarea, pentru că apar în public fără hijab, dar își etalează și rebeliunea împotriva regimului teocratic, care timp de decenii le-a impus un control sufocant asupra corpurilor, alegerilor și vieților lor.

De când Mahsa Amini a fost ucisă pe 16 octombrie 2022, pentru că a sfidat purtarea obligatorie a vălului, tinerele iraniene au lansat o mișcare, „Femei, Viață, Libertate”, care, în ciuda violurilor, arestărilor, torturii și crimelor sponsorizate de stat, a devenit valul impetuos care este pe cale să copleșească regimul terorii instaurat de Khomeini în februarie 1979.

Și ce facem noi, occidentalii? În loc să arătăm solidaritate cu femeile iraniene, fetele curajoase ale Generației Z, atât de diferite de mamele lor prudente și temătoare de Dumnezeu, ne întoarcem capul, prefăcându-ne că nu vedem, că nu auzim, că nu înțelegem, poate chiar rușinându-ne că îl susținem pe Prințul Pahlevi, fiul Șahului și al lui Farah Dibah, care este exilat în America de ani de zile și lucrează pentru schimbarea regimului.

Există ceva putred în această hemiplegie a conștiinței, dacă nu reușim cu adevărat să luăm poziție. Am putea chiar înțelege (dar nu justifica) reticența femeilor franceze care, în loc să-și traumatizeze cele cinci milioane de concetățene de origine arabă, denunță islamofobia celor care dezaprobă vălul și susțin revolta femeilor iraniene. Dar islamofobia este o frică irațională, în timp ce teama de a fi răpite, violate, arestate, torturate și ucise este una cât se poate de reală, iar femeile iraniene o experimentează direct de zeci de ani.

Iată ce a reamintit Marjane Satrapi în răspunsul său adresat deputatei Verzilor Sandrine Rousseau, fostă figură importantă a mișcării franceze Me Too, care a fost huiduită pentru că a spus că vălul, pentru femei, este un element decorativ. Acum, această teamă tangibilă și concretă de a fi supuse violenței regimului teocratic le-a determinat pe femeile iraniene să conteste puterea ayatollahilor în numele libertății, aprinzând fitilul revoltei.

De zile întregi, în orașele iraniene și la ambasadele iraniene din străinătate, flutură steagul tricolor cu însemnele imperiale, pe care l-am văzut înfășurat în jurul sicriului lui Abdorraham Boroumand, fondatorul Mișcării de Rezistență Iraniene împotriva teocrației, ucis la Paris într-o dimineață rece de aprilie a anului 1991, cu trei luni înainte de Shapour Bakhtiar, prim-ministrul care a încercat să se opună viziunii lui Khomeini despre o republică islamică. Femeile iraniene ard simboluri ale opresiunii, sfidând deschis liderul suprem al regimului; guvernul ayatollahilor abolește (știrea de ieri) legea care impune purtarea vălului, iar noi, occidentalii, riscăm ridicolul.

Unde sunt femeile progresiste care au ieșit în stradă pentru a-i apăra pe palestinienii din Gaza, fără să știe că se mobilizau în numele Hamas, o mișcare plătită de teocrația iranienă, care nu are nicio nevoie de femei, de demnitatea lor și de drepturile lor decât să le hărțuiască, condamnându-le la tăcere și la supunere perpetuă? Unde sunt feministele noastre, mereu pregătite să denunțe patriarhatul și violența de gen, cu degetul ridicat? Indiferența generalizată pare să-i afecteze pe toți, condamnându-i la insignifianță, expulzându-i la marginile istoriei secolului al XXI-lea și ale acestui război pentru libertate purtat la Teheran în numele Occidentului și al valorilor sale.

Sursa: Rador Radio România