Aceasta e opinia unanimă a Curții Supreme, care a hotărât că al 14-lea Amendament nu le permite statelor să descalifice candidați prezidențiali pe baza acuzațiilor că și-ar fi încălcat jurământul ori că a participat la o insurecție, comentează The Washington Post.

Decizia lămurește o controversă al cărei răspuns ar fi trebuit să fie limpede din capul locului, lăsând în seama electoratului răspunderea împiedicării unui nou mandat al lui Trump.

La fel de importantă ca substanța deciziei de săptămâna aceasta a fost rapiditatea ei. Judecătorii au accelerat evaluarea deciziei din 19 decembrie a Curții Supreme din Colorado de descalificare a lui Trump pe baza „clauzei insurecției” din Constituție. Astfel, opinia lor a fost publicată cu o zi înainte de scrutinele din Super Marți.

Ceea ce le-a permis alegătorilor să aleagă orice candidat, fără teama că preferatul lor ar putea să dispară până la alegerile naționale. Țara ar avea de câștigat și de pe urma unei rapidități similare în altă chestiunea privindu-l pe Trump: pretenția lui șubredă că ar beneficia de imunitate judiciară.

Dar, evident, că substanța cazului privind Amendamentul al 14-lea contează cel mai mult. Ideea că o prevedere obscură din vremea Războiului Civil ar putea fi folosită la excluderea lui Trump din cursă a părut de la început un pic cam prea bună pentru a fi adevărată.

Argumentele pro conțineau prea multe puncte vulnerabile: chiar i se poate aplica clauza președinției, incluzând-o printre „funcțiile” menționate explicit? Nu cumva regula aceasta adoptată imediat după război pentru a-i împiedica pe rebeli să revină la putere la Washington fusese deja abrogată prin Legea Amnistiei din 1872? Și putea fi considerat Trump participant la insurecție și, în orice caz, cine ar trebui să decidă acest aspect?

Dar, iată, că Curtea nici n-a fost nevoită să se complice cu asemenea finețuri. Judecătorii au luat decizia de bun simț să se ghideze după principiul federalismului.

Părinții fondatori au conceput președinția ca pe o funcție federală cu caracter unic, astfel încât n-ar prea avea sens să presupui că autorii Amendamentului ar fi putut intenționa să supună eligibilitatea pentru ea unui veto de facto al statelor.

Astfel, și judecătorii au observat că funcționarii federali „își datorează existența și funcțiile vocii unite a întregului popor, nu a unei părți a lui”. Ei au avertizat cu privire la „incoerența” care ar rezulta dacă li s-ar permite diverselor state cu diverse legislații să ia diverse hotărâri cu privire la cine poate sau nu poate ocupa funcții federale.

Și mai convingător chiar, judecătorii au continuat prin a așeza aceste idei în contextul lor istoric. Al 14-lea Amendament, redactat imediat după încheierea rebeliunii lansate sub justificarea falsă a „drepturilor statelor”, a reprezentat în esență o recalibrare a balanței puterii între state și guvernul federal - în sensul îngrădirii puterii primelor și al consolidării celui din urmă.

Astfel, „nu ar fi logic să interpretezi acest Amendament drept conferindu-le Statelor puterea - și încă pe furiș - de a descalifica un candidat la o funcție federală”, au explicat ei.

Ce e drept, unanimitatea Curții nu a fost tocmai perfectă. Într-o opinie comună refractară, judecătorii liberali Sonia Sotomayor, Elena Kagan și Ketanji Brown Jackson și-au acuzat colegii conservatori că au refuzat să se limiteze doar la federalism.

În schimb, opinia majoritară a Curții a mers chiar mai departe și a precizat că nimeni nu poate aplica Secțiunea 3 împotriva cuiva în lipsa unei legi a Congresului care să menționeze explicit persoana descalificată. Cei trei liberali au calificat acest ultim aspect drept o depășire a atribuțiilor judiciare, menită a „izola această Curte și pe petent” de viitoare furtuni politice.

Și au dreptate: Amendamentul e departe de a fi clar în această privință, iar Secțiunea 3 ar fi mai dificil de aplicat dacă numai Congresul ar avea dreptul s-o facă. Curtea îi interzice astfel Congresului posibilitatea de a refuza să certifice alegerea unui candidat acuzat de insurecție, de pildă, și nici nu le permite altor instanțe să judece plângeri împotriva unui președinte ori funcționarilor numiți de el pe motiv că nu au fost instalați legal în funcție.

Judecătoarea Amy Coney Barrett, numită de Trump, a fost de acord cu liberalii. Dar lucrul la care a obiectat ea, printr-o opinie succintă care sună mai degrabă a postare pe blog decât a opinie juridică, a fost „stridența” cu care cei trei liberali și-au exprimat dezacordul.

„Toți cei nouă judecători sunt în acord privitor la deznodământul acestui caz. Acesta e mesajul cu care ar trebui să rămână americanii.”

Poate că judecătoarea Barrett nu e cea mai potrivită mesageră - subtilitatea politică nu face parte din atribuțiile funcției -, dar mesajul, da, a fost cel potrivit. Această Curte Supremă care adesea e înverșunat de dezbinată a reușit să ajungă la aceeași concluzie: orice alte efecte ar avea, Amendamentul al 14-lea nu autorizează statele să elimine candidați din cursa prezidențială.

A fost o dublă lovitură, de consolidare a federalismului și democrației deopotrivă - deși nu ne poate scăpa o nuanță ironică, date fiind tendințele antidemocratice ale lui Trump. Modul în care poate fi împiedicată realegerea lui rămâne în continuare limpede: prin vot.

Sursa: RADOR RADIO ROMÂNIA