Revocarea preventivă din funcție a șefului trezoreriei, Tom Scholar, de către premier este de rău augur. A fost una dintre primele ei decizii și nu poate fi motivată de nimic din cele făcute ori spuse de el. Ea a dat deja de înțeles, prin „aliați”, că vrea să-l demită și pe secretarul cabinetului, Simon Case, dar între timp pare să se fi răzgândit. Păcatul lui Scholar ar fi chipurile acela că întruchipează „ortodoxia Trezoreriei”, pe care Liz Truss a promis s-o schimbe. Demiterea lui a fost în mod clar gândită ca un simbol al noului ei regim.

Dacă există vreo caracteristică definitorie a guvernului britanic, atunci aceea trebuie să fie tensiunea creativă dintre politicienii trecători și funcționarii publici permanenți. Bun sau rău, e de vreme îndelungată un principiu constituțional. Continuitatea și experiența intră în joc contra riscului și inovației, dar ultimul cuvânt îl au de spus politicienii. Scholar era șeful Trezoreriei din 2016 și a condus-o poate prin cea mai agitată epocă, cuprinzând Brexit-ul și pandemia, ambele cu implicații seismice pentru finanțele publice. Nu există nici o dovadă că el ar fi subminat politica guvernului în cursul acestor vremuri dificile. El este pur și simplu o victimă a demagogiei lui Truss.

L-am întrebat cândva pe un secretar permanent cu puternice înclinații de stânga cum a fost să servească sub Thatcher. Mi-a spus că a fost cea mai frumoasă perioadă pentru el, notează jurnalistul Simon Jenkins. „În fiecare zi mergeam la muncă și puteam să-mi dau seama exact ce-și dorea șefa de la mine să fac. Treaba mea era să găsesc cea mai bună cale de a o face”.

Sub alți premieri, mi-a spus el, a fost nevoit să ghicească. Funcționarii publici poate că au propriile lor opinii, dar până și personajul Sir Humphrey din serialul TV „Yes Minister” știa unde să se oprească. Esența serviciului public e să oferi sfaturi obiective și apoi să te supui deciziei politice. Însă funcționarul trebuie să știe cărei decizii trebuie să se supună, nu să afle despre ea din ziar.

Revocarea lui Scholar a fost deplânsă de foști miniștri, lorzii Butler și O’Donnell, care o consideră incorectă și jignitoare. „Nu e normal să vină un guvern nou și din prima zi să-l dea afară pe comandantul forțelor armate ale Maiestății Sale, șeful de stat major”, a declarat Butler. Truss l-a dat afară și pe consilierul de securitate națională al premierului, Stephen Lovegrove. Cu siguranță că avem și noi dreptul să știm de ce. Suspiciunea nu poate fi alta decât că Truss i-a dat afară nu pentru că ar fi greșit cu ceva, ci de teamă că ar putea avea dreptate.

Înlocuitorul lui Scholar va veni acum cu reputația deja pătată de a fi marioneta lui Truss, nătăflețul din Downing Street.Truss nu s-a remarcat până acum prin prea multă coerență ideologică ori politică, doar printr-o adunătură pestriță de lozinci. Toată viața ei s-a răzgândit. Acum proclamă gata cu impozitele, mergem pe creștere, cheltuim pe apărare și învingem Rusia. Dacă i se cere să explice cum pot fi împăcate toate aceste cifre, ea se limitează să strige: „Ortodoxie fiscală!” Scholar era văzut în mod evident drept mesager al acelei ortodoxii.

Și, în loc să dezbată mesajul, Truss a ucis mesagerul. La fel trebuie să presupunem că s-a întâmplat și cu Lovegrove. Acesta e un guvern de tip Trump. Atât Johnson cât și Truss au demonstrat că nu pot tolera colegi care pot fi în dezacord cu ei. Ei au respins tradiția conform căruia un guvern format de un singur partid aducea mai degrabă cu o coaliție decât cu un tribunal.

Acum Truss a extins această intoleranță și la funcționarii publici. În mod limpede îi lipsește încrederea de sine necesară pentru a gestiona o dezbatere pe teme de politici publice, și atunci vrea să suprime dizidența. Ceea ce îi va debilita calitatea deciziilor și va reduce dezbaterea, ca pe vremea lui Johnson, la un torent de bârfe, scurgeri în presă și demisii. Nu e de bun augur.

Sursa: RADOR