Însă acum partidul lovește don nou, de data aceasta prin vocea deputatului Thomas Portes, care a declarat că atleții israelieni nu sunt „bineveniți” la Jocurile Olimpice de Vară de la Paris.

El a reiterat practic ce spusese colegul lui Aymeric Caron, anume că ar fi indecent ca „drapelul Israelului să fluture deasupra Parisului vara aceasta”.

Unii ar putea fi tentați să ignore aceste declarații, argumentând că Portes și Caron nu sunt decât niște țânțari care se dau armăsari - ori doar niște pioni.

Alții le vor răspunde însă că pentru a juca șah ai nevoie și de pioni și că, din nefericire, aceste declarații reprezintă indiciile unei manevre atent calculate a liderului LFI, Jean-Luc Mélenchon, sau noul Nero: căci oare nu-și măsoară el moștenirea politică după înălțimea flăcărilor pe care le lasă în urmă?În orice caz, după cum o spun de luni și luni, realitatea e limpede: un val fără precedent de antisemitism s-a ridicat asupra Franței.

Și, indiferent că vă place sau nu, aceste declarații recente au pus paie pe foc, lărgind o rană neînchisă încă: masacrarea a 12 atleți israelieni la Jocurile Olimpice de la Munchen acum 50 de ani.

Antisemitismul de stânga își unește acum forțele cu cealaltă tulpină, încă vie, cea de dreapta.

Iar întrebarea adevărată pentru un francez este cum să se comporte în fața acestei vijelii care-și adună încet-încet forțele, în fața acestor pânze de păianjen ale urii țesute de protagoniștii tragicomediei de la LFI, plase în care s-au prins nu numai evreii francezi, ci întreaga țară.

Prima parte a răspunsului e să înceteze să mai ezite. Să înceteze să mai oscileze între distincțiile subtile dintre așa-zisul antisemitism ambiental și cel structural, dintre antisemitismul circumstanțial și cel ontologic, să înceteze să se mai întrebe dacă cineva poate să fie anti-Israel fără a fi anti-sionist ori anti-sionist fără a fi antisemit.

Destul e destul.

Trebuie să le spunem lucrurilor pe nume și să admitem că un partid - LFI - care e capabil să le transmită sportivilor evrei că locul lor nu este în comunitatea celor sosiți la Paris, în principiu pentru a-și celebra fraternitatea indisolubilă, este dincolo de orice îndoială un partid antisemit.

Răspunsul constă în a declara și a repeta că este inimaginabil să beneficieze de vreo indulgență, alianță ori negociere niște oameni care, deși nu au afirmat explicit că-și doresc moartea sportivilor israelieni, au și invocat deja, în caz că s-ar întâmpla o asemenea tragedie, aceeași teoremă prin care e justificat și masacrul din 7 octombrie, cea a „luptei drepte” și a „victimelor palestiniene”.

Membrii noului bloc de stânga din Adunarea Națională a Franței, acești inși care le-au permis deja nepricopsiților de la LFI să mânjească numele „Frontului Popular” originar din 1936 și al liderului lui Léon Blum, le-au permis unor huligani să-i adopte numele și să se auto-proclame drept „Noul Front Popular”, ei bine, a venit vremea ca ei toți să admită că au comis o greșeală istorică ajungând la un compromis cu Mélenchon de dragul înălțării unui zid împotriva extremei drepte la ultimele alegeri, a venit vremea ca ei să tragă concluziile ce se impun.

Da, primul lucru pe care trebuie să-l facă orice democrat de bună credință - la dreapta și la stânga - e să înființeze un cordon sanitar republican, același zid de mai sus, de jur-împrejurul acelora care, precum hitleriștii Marcel Déat și Jacques Doriot înainte și după al doilea război mondial, au optat să reconstituie discursul josniciei franceze.

Însă problema are un caracter urgent mai ales pentru evreii Franței.

Unii dintre ei, confruntați cu jetul de noroi pompat din mlaștina LFI, sunt tentați, la fel ca în anii '30, să se dea la fund, să cerșească validare și să spere că nu vor fi luați la ochi.

Alții, tot mai numeroși, își părăsesc țara luând calea Israelului prins într-un război existențial, dar care cu toate acestea pare că-i va trata mai puțin crud decât Franța, în care ei consideră că nu mai pot trăi, dat fiind că a fost lăsată la discreția unei gloate tot mai necontrolate, dezinhibate și înveninate.

Le respect decizia de a emigra și nu consider că am suficientă înțelepciune pentru a-i da cuiva anume sfaturi specifice.

Însă opțiunea aceasta nu e opțiunea mea.

În primul rând pentru că evreii se numără printre cei care au construit Franța: De la Rashi [teolog din secolul 11 - n.trad.] la inventatorii contractului social francez și până la Marcel Proust, Henri Bergson și nu numai, ei au fertilizat Franța cu intelectul și spiritul lor.

În al doilea rând, fiindcă nu-mi poate trece prin cap să abandonez acest pământ frumos în mâinile unor derbedei care se dedau la reinventarea celei mai longevive tulpini de ură în forma cea mai amplificată, stridentă, abjectă și, după cum afirma cândva Mélenchon, reziduală. Dar atenție! Reziduul e totodată și deșeu, gunoi, mizerie. Iar această mizerie antisemită se coagulează într-o masă densă, compactă, gălăgioasă și letală. (Și, apropo, nu-mi pot imagina nici cum aș putea abandona acest pământ în mâinile partidului de dreapta al lui Marine Le Pen, care rămâne un partid al impostorilor și al inamicilor tuturor minorităților).

Și, în fine, pentru că în tinerețe mi-am petrecut foarte mult timp citindu-l și discutând cu un mare scriitor, Albert Cohen, care a îmbogățit sufletul evreiesc cu un personaj precum Solal, din romanul cu același nume, ale cărui independență, noblețe, dispreț pentru indivizii meschini și jignirile lor și afirmare a identității evreiești au rămas pentru mine un exemplu chiar și astăzi.

Așadar, ce ar trebui să facă evreii?Nu cedați; luptați.

Nu plecați niciodată capul; contraatacați întotdeauna.

Și, mai presus de toate, nu cedați câtuși de puțin nici în privința întregii cunoașteri acumulate, nici în cea a unicității fragile, geniale și eminente a celor care au practicat și aprofundat acea cunoaștere vreme de 3.000 de ani.

Aceste nu sunt vorbe născute din trufie, ci dintr-o conștientizare activă, acută, a contribuției evreiești la aventura umanității.

Conservarea splendorii iudaismului în Franța este, astăzi, o obligație metafizică.

Articol scris în Haaretz de filozoful francez Bernard-Henri Lévy.

sursa: RADOR RADIO ROMÂNIA