În Irlanda înseamnă un set de condiții pe care guvernul trebuie să le satisfacă pentru a fi în măsură să trimită trupe dincolo de frontieră. Iar dacă umblatul cu șperaclul la lacătul britanic ar fi ceva mult prea controversat pentru ca politicienii să tatoneze măcar ideea, imaginați-vă cum ar fi să-ți faci de lucru cu cel irlandez, dat fiind că e direct legat de imaginea non-beligerantă pe care o au irlandezii despre ei.

Și totuși, guvernul propune o schimbare. Aliații îmboldesc de multă vreme Irlanda să facă mai mult, observând că Europa democratică are inamici care poate nu ar excepta un stat „neutru” de la amenințările lor. (Cablurile submarine din apele irlandeze sunt candidate bune pentru sabotaje.) Iar dacă aderarea la NATO nu e nici măcar o perspectivă îndepărtată, Irlanda și-a pus totuși semnătura pe o nouă formulă de cooperare cu alianța.

De fapt, Irlanda, unde susținerea pentru apartenența la UE e vecină cu un consens național deplin, e un bun punct de observație pentru a examina unul dintre aspectele prea puțin pomenite ale lumii de azi: adaptabilitatea celor mai importante două instituții ale Occidentului. După ce a fost diagnosticată cu „moartea cerebrală” în 2019 de o asemenea somitate precum președintele Franței, NATO este acum mai largă, fiindcă Suedia și Finlanda au aderat la ea, și mai adâncă, în sensul că membrii ei și-au mărit cheltuielile militare. Unii chiar iau în calcul reluarea recrutării obligatorii. Orice i-ar lipsi alianței care se va întruni la Washington săptămâna aceasta - un președinte american viguros, bunăoară -, nu un raison d’être e lucrul acela. Kremlinul e cel care a avut grijă de acest aspect.

Iar dintre entitățile care-și au sediul la Bruxelles, NATO s-ar putea clasa abia pe locul doi la adaptabilitate. Există un aspect care s-a pierdut din vedere pe fondul panicii iscate (justificat) de Reuniunea Națională, Alternativă pentru Germania și alte mișcări naționaliste. UE se bucură de simpatia populară. Chiar din ce în ce mai mult în ultima vreme. Cititorii cărora le va fi venind greu să creadă ar trebui să consulte firmele de sondaje.

Conform unor sondaje realizate de YouGov luna trecută, un referendum privind apartenența la UE ar înregistra un vot zdrobitor favorabil în absolut fiecare democrație mare din bloc. În Germania doar 18% din cetățeni ar vrea să părăsească UE. În Spania sub 10%. Eurobarometer, acest pulsometru continental, a constatat că 74% din respondenți se „simt” acum cetățeni europeni, față de 25% care nu se simt. Acum un deceniu aceleași cifre erau 59%, respectiv 40%. Pew Research Center raportează super-majorități cu o părere bună despre UE pe tot cuprinsul Europei (mai puțin Grecia), ba încă și în țări atât de îndepărtate precum Coreea de Sud - iar lucrurile nu au stat dintotdeauna așa.

Sondaj după sondaj dezvăluie în mod uluitor aceeași tendință: un plonjon suferit de reputația UE la mijlocul deceniului 2010, pe fondul crizei datoriei suverane, apoi o redresare continuă atingând culmi remarcabile. Fapt care explică și unele răsturnări bizare de situație în politica internă a unor membri. Pentru a ajunge atât de departe cum a ajuns, deși încă nu suficient pentru a guverna Franța, Marine Le Pen a fost obligată să-și îmblânzească poziția în privința UE. Premierul italian Giorgia Meloni a abordat constructiv relația cu UE, în ciuda faptului că unii se așteptau la un conflict din partea ei. Revenirea lui Donald Tusk la conducerea Poloniei, s-a întâmplat, în parte, și datorită faptului că ciocnirile predecesorilor lui cu Bruxelles-ul nu i-au picat bine electoratului polonez, care e pro-UE. Pe tot cuprinsul continentului există o mulțime de alegători cu instincte ultraconservatoare în privința imigrației, criminalității, climei și, da, Bruxelles-ului, care nu vor să audă de părăsirea UE sau orice altă idee similară.

Nimic din toate acestea nu înseamnă că UE are asigurat un viitor liniștit, ori măcar un viitor. Chiar dacă populiștii nu au câștigat decisiv ultimele alegeri europene, ei au evoluat suficient de bine pentru a-și intensifica rolul dăunător. Dacă din 2027 Franța va fi condusă de un președinte de dreapta radicală, el sau ea ar putea distruge UE fără să fi propus măcar vreodată un Frexit. (Tot așa cum și Donald Trump poate submina NATO fără a scoate SUA din ea.) În cele din urmă, totuși, orice instituție e fundamentată de încrederea publică. Iar ideea unei crize existențiale a UE pe acest front e mult mai dificil de susținut azi decât era prin 2015, indiferent de valul politic anti-establishment ridicat între timp.

Din cauză că în Regatul Unit cineva care e naționalist în general va fi de obicei și anti-UE în particular, intelectualitatea anglo-americană tinde să presupună că același lucru e valabil și la europeni. Însă realitatea e că milioane de europeni sunt capabili să decupleze cele două aspecte.

Brexit a ajutat aici. Dacă NATO își datorează viața reînnoită Rusiei, UE îi va fi veșnic îndatorată Britaniei. Marea ei aventură din 2016 a luat o întorsătură suficient de rea pentru a descuraja restul Europei fie și să tatoneze măcar o asemenea idee.

Alături de faptul că Regatul Unit a fost coautor al pieței unice în anii '80, Brexit se remarcă drept cel mai mărinimos serviciu adus de Londra proiectului european. (Ambele s-au petrecut sub guvernare conservatoare, lucru care va umple de ciudă acel partid cum n-ar putea să-l umple nici cea mai catastrofală înfrângere electorală.) Ce cadou de despărțire! Și câtă dreptate are, din atât de multe puncte de vedere, Bruxelles-ul când îi spune: „Nu trebuia”.

sursa: RADOR RADIO ROMÂNIA