Această reacție e de înțeles, dar denotă, încă o dată, ineficiența Uniunii, fragilitatea ei, dependența ei – chiar și retorică – de cel care nu mai e „prietenul american”, explică „El Mundo” (Spania). Asistăm la o controversă pur nominalistă, când ce e în joc nu e o simplă imitație a vechilor practici imperiale, ci ceva mai grav și mai inconfortabil de recunoscut: conștientizarea faptului că în secolul XXI geografia domnește din nou suprem, în timp ce UE nu are putere reală în politica externă și de securitate și că acela care a acționat ca arbitru internațional până acum refuză să-și mascheze intențiile, ambițiile, chiar și sub cea mai mică aparență de ordine.

Merită să începem prin a clarifica o concepție greșită. Groenlanda nu e nici vreo excentricitate trumpiană, nici vreo idee spontană. Statele Unite au pus ochii pe insulă în mod repetat de peste un secol. Încă din 1867 – în paralel cu Alaska – achiziția ei a fost studiată. În 1946 Harry Truman s-a oferit să o cumpere de la Danemarca. Lăsând la o parte duritatea și agresivitatea actualului președinte, noutatea nu constă în interesul în sine, ci în contextul – presărat cu amenințări, unele teatrale, altele substanțiale – în care se desfășoară.

Prezența americană în Groenlanda datează din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1941, în urma ocupației germane a Danemarcei, Washingtonul a obținut autorizația de a desfășura forțe și de a construi instalații militare pe teritoriu pentru a securiza Atlanticul de Nord și a împiedica utilizarea acestuia de către al Treilea Reich. Această desfășurare a fost provizorie și direct legată de conflict. După război și restaurarea suveranității sale, Copenhaga spera că această desfășurare va fi desființată. Dar începutul Războiului Rece a făcut ca această așteptare să fie lipsită de sens. Intrarea Danemarcei în NATO în 1949 a inclus Groenlanda, conform cadrului juridic de atunci necontestat vreodată, iar acordul bilateral americano-danez din 1951 a consolidat definitiv situația, permițându-le Statelor Unite să îndeplinească funcții esențiale de apărare pe insulă, dar păstrându-se formal suveranitatea daneză. Din aceste condiții a apărut construirea, între 1951 și 1953, a importantei baze strategice cunoscute inițial sub numele de Thule – cu referire la regatul nordic al mitologiei greco-romane – redenumită în 2023 Pituffik, într-un gest simbolic față de identitatea inuită („poporul originar” oficial), foarte în concordanță cu sensibilitățile mainstream.

Acest precedent ajută la dezvăluirea alternativelor luate în considerare astăzi, dincolo de caricaturile despre anexări sau achiziții din trecut. Statele Unite au experiență cu formule asimetrice care păstrează grade diferite de personalitate internațională pentru anumite entități, subordonându-le în același timp politicile externe și de apărare. Astfel, spre deosebire de statutul Puerto Rico, acordurile de liberă asociere cu statele din Pacific (Micronezia, Insulele Marshall și Palau) le mențin calitatea de membru al Națiunilor Unite, fără a aduce atingere transferului funcțional al atributelor de suveranitate strategică în materie de securitate.

Groenlanda este un atu esențial astăzi din trei motive convergente. Primul este strict geografic: controlul punctelor cheie de acces către Arctica și Atlanticul de Nord într-un moment în care topirea gheții deschide rute maritime și perturbă echilibrele navale de mult timp stabilite. Al doilea este tehnologic și economic: elementele de pământuri rare, mineralele strategice și resursele energetice câștigă valoare exponențială într-o lume a lanțurilor comerciale din ce în ce mai legate de securitate. Al treilea este militar: apărarea antirachetă, sistemele de avertizare timpurie și controlul spațiului cosmic polar devin din ce în ce mai importante într-o atmosferă de competiție între marile puteri.

Din această perspectivă, întrebarea nu este de ce Washingtonul privește spre Groenlanda, ci de ce Europa pare împotmolită în simple posturi, trasând paralele istorice. Statele Unite nu propun o colonizare în stilul secolului al XIX-lea sau o anexare clasică. Nici nu este doar o provocare retorică la adresa dreptului internațional. Semnalează, atât direct, cât și provocator, că consideră această regiune arctică ca parte a perimetrului său vital de securitate și anunță că va acționa în consecință.

Aici rezidă adevăratul punct central al dezbaterii la nivel european. Teama nu este doar Groenlanda, ci și ramificațiile acesteia. Însăși menționarea utilizării forței va înceta să mai fie de neconceput între aliați, iar NATO va înceta să mai fie o garanție automată a încrederii, devenind în schimb un instrument contingent supus capriciilor Casei Albe. Și pe bună dreptate, dincolo de Alianța în sine, se află erodarea brutală a premisei sale fondatoare: aceea că interesele strategice ale Statelor Unite și Europei sunt, prin definiție, aliniate.

Mișcarea are și o dimensiune sistemică. La Moscova mesajul este analizat cu atenție. Arctica este confirmată ca un spațiu al proiecțiilor conflictuale. La Beijing reflecția este încorporată în dezlegarea răbdătoare a unei situații de facto care transcende clasificarea actuală a Regatului Mijlociu drept „putere cvasi-arctică”. În practică, aceasta întărește percepția că inițiative teritoriale cruciale sunt întreprinse în afara cadrelor multilaterale. Iar concluzia este aceeași: geografia dictează.

Europa se află într-o poziție dificilă. Este un actor relevant, dar nu decisiv. Îi lipsesc instrumentele militare independente pentru a exercita influență în Arctica, este structural dependentă de Statele Unite pentru securitatea sa și folosește un limbaj normativ care nu modifică calculele marilor puteri, în special ale Washingtonului. Declarațiile europene privind Groenlanda - prudente, previzibile și ancorate în categorii juridice moștenite - ilustrează această discrepanță dintre principiile proclamate și capacitățile reale de a avea un impact.

Nimic din toate acestea nu implică simpla acceptare a logicii forței. Dar necesită abandonarea anumitor inerții intelectuale. Nu este vorba de o restaurare în stilul secolului al XIX-lea, bazată pe colonii, tarife preferențiale și dominație formală; și nici nu este o simplă anomalie trumpistă. Ne confruntăm cu ceva diferit: secolul XXI se dezvăluie pe deplin ca o arenă a competiției strategice deschise, în care geografia, tehnologia și securitatea înăbușă formulele juridice care au menținut, spre bine sau spre rău, o aparență de ordine globală operațională.

Prin urmare, Groenlanda nu este nici un episod izolat, nici o extravaganță banală. Este un simptom. Intrăm într-o fază în care spațiile, accesul și resursele structurează politica internațională fără narațiuni grandioase, justificative. Pentru Europa provocarea nu este să se indigneze sau să se refugieze în analogii reconfortante, ci să înțeleagă consecințele acțiunii – sau ale inacțiunii – într-o lume care nu mai este plată. Nu există întoarcere în secolul al XIX-lea. Suntem martorii apariției unui secol XXI turbulent.

Sursa: Rador Radio România