Pe roller coaster-ul nebun al politicii din Orientul Mijlociu, am trecut de la riscul unui război total, la un armistițiu. Un acord fragil pe care mulți ar vrea să-l sufoce din start, dar care reprezintă o slabă speranță de a opri bombardamentele, cel puțin pe cele între Israel și Iran, având în vedere că masacrele civililor din Gaza continuă.

Alaltăieri, lansarea pur formală a rachetelor iraniene împotriva bazei din Qatar – cel mai bun aliat al Teheranului de pe țărmul arab al Golfului și negociator nuclear – a sugerat existența unui acord substanțial pentru a salva fața regimului și a deschide calea către un armistițiu. Mult apreciat de Republica Islamică (cu excepția franjurilor sale extremiste), mai puțin de guvernul Netanyahu, care marți l-a iritat pe președintele Trump cu acțiunile sale menite să arunce în aer un acord care previne noi bombardamente.

Este greu de înțeles dacă în spatele piruetelor și a schimbărilor continue de curs politic ale președintelui SUA se află o strategie foarte subtilă, sau dacă este vorba doar de un proces ondulat, în funcție de starea de spirit a momentului. Cert este că am trecut de la căutarea unei schimbări de regim, adică de la răsturnarea sistemului de putere (Nezam) creat în Iran după revoluția islamică din 1979, la susținerea unui armistițiu care să îl protejeze de loviturile continue ale hiperputerii militare israeliene. Poate pentru că acum apare clar ceea ce nu am vrut să vedem în ultimele zile, adică faptul că regimul de la Teheran, deși detestat de majoritatea populației sale, este extrem de ramificat în țară.

Căderea Republicii Islamice a fost timp de decenii visul nu tocmai secret al dreptei americane și al Israelului, însă nu s-a împlinit niciodată, având în vedere că Iranul nu este Siria, Libia sau Irak, iar Nezam este mult mai solid decât regimul al-Assad de la Damasc, care s-a prăbușit ca un castel de cărți imediat ce a pierdut sprijinul Rusiei, al Hezbollah-ului libanez și pe cel iranian. Oricât de ostilă ar fi populația față de Khamenei și sistemul său de putere, acest lucru nu s-a tradus încă în formarea unor mișcări politice reale, organizate, care l-ar putea contesta.

Nici nu au apărut lideri carismatici în jurul cărora să se polarizeze un proiect alternativ la sistemul actual de putere. Într-adevăr, principalele forme de „opoziție” față de sistem care s-au dezvoltat în Iran sunt interne sistemului, cum ar fi mișcarea reformistă, care dorea o liberalizare radicală a acestuia, fără a cere însă dezmembrarea sa. În străinătate, există figuri precum fiul ultimului șah, Reza Cyrus Pahlavi, care în ciuda faptului că în aceste zile a fost foarte agitat, este în mod clar lipsit de susținători reali în țară. Sau, și mai rău, există mișcări radicale precum Mujaheddin-e Khalq, considerată de mulți un grup terorist și blocată într-o ideologie islamico-socialistă depășită de istorie.

Și, în același fel, iluzia utilizării minorităților etnice și religioase împotriva sistemului de putere din Teheran, de la balucii din sud-est, la kurzi, până la minoritatea arabă din sud-vest, este nerealistă. Deoarece aceștia pot crea probleme de securitate și tensiuni interne, iar apoi ideea unui Iran condus de triburile baluci te face cu siguranță să zâmbești. Adevărul este că regimul se poate baza pe un bloc social format din clasele cele mai defavorizate, care beneficiază de clientelismul regimului, precum și pe o nouă burghezie legată de Nezam, în care banii și afacerile se amestecă cu gestionarea puterii și instrumentele represive. Pasdaranii, membrii gărzilor revoluționare, nu sunt forțe armate recrutate cu forța, la fel ca multe armate ale dictatorilor din Orientul Mijlociu: ei beneficiază de acest sistem politic și, prin urmare, sunt dispuși să-l apere, chiar și cu prețul împușcării propriei populații.

Paradoxal, decimarea liderilor lor de către Israel, pe termen mediu riscă să-i întărească; de ceva vreme, noua generație de ofițeri ai gărzilor revoluționare a criticat corupția liderilor lor, mult prea hotărâți să fure bani, să gestioneze puterea și destul de nepăsători față de aspectele strict militare. Moartea lor deschide calea pentru noi comandanți mai hotărâți și mai puțin corupți. Și nu în ultimul rand, Teheranul poate conta – chiar dacă într-un mod limitat – pe un anumit sprijin internațional. Puțin din partea Rusiei, care aproape părea că a acceptat un schimb Ucraina/Iran cu Trump și puțin din partea Chinei, care, deși precaută să nu se implice în afaceri militare, are multe interese în Iran și în Golf și nu va ezita să-și ofere sprijinul prudent în fazele reconstrucției economice (și probabil și militare).

Acum, Teheranul ar face bine să învețe din loviturile primite și să decidă să renunțe la ambiguitățile sale privind energia nucleară. A-i permite lui Trump să se laude cu un succes internațional pe care încă nu a reușit să-l obțină ar fi cea mai bună garanție a sa. Și ar permite, poate, o redresare a facțiunii pragmatice și moderate în fața extremismul radical al Gărzilor revoluționare.

Sursa: Rador Radio România