Din tot ce s-a spus și scris despre războiul dintre Israel și Hamas, nimic nu are darul să risipească ceața mentală atât de inspirat precum o observație făcută luna aceasta de Hillary Clinton la emisiunea „The View”.

Fostul secretar de stat a spus: „Nu uitați că pe 6 octombrie era în vigoare un armistițiu pe care Hamas l-a violat prin atacul său brutal împotriva civililor pașnici, prin răpirile sale, prin omorurile sale, prin decapitările sale, prin sălbăticia sa groaznică, inumană”, scrie Bret Stephens în The New York Times.

Aceste trei cuvinte - „violat de Hamas” - nu sunt neînsemnate. Ele demască minciuna reprezentată de mirajul - sau impostura - lozincii „Armistițiu acum”, devenită strigăt de chemare la luptă al manifestațiilor pro-palestiniene. Ele constituie esența acestui război și reprezintă cheia posibilului lui sfârșit. Sunt linia clară de demarcație dintre cei care vor ca Hamas să scape nepedepsită pentru crimă și cei care refuză același lucru.

De ce mai contează că Hamas a fost partea care a încălcat armistițiul, acum, când civilii palestinieni sunt uciși în număr mare de bombele și gloanțele israeliene? Cei care susțin că nu ar mai trebui să conteze argumentează că problema culpabilității devine de importanță secundară, dacă nu de-a dreptul irelevantă, din moment ce miza o constituie acum viețile unor copii. Dacă Israelul are puterea de a-i salva pe respectivii copii prin oprirea propriei campanii militare - continuă același argument -, atunci are obligația morală de a face acest lucru.

Dar stați un pic: nu are și Hamas aceeași putere? Hamas are un lung istoric de lansare a rachetelor din preajma școlilor. A încercat să-i împiedice pe locuitorii de rând ai Fâșiei Gaza să se conformeze ordinelor israeliene de evacuare, supunându-i astfel unui pericol și mai mare. Hamas se ascunde în subsol într-o vastă rețea de tuneluri, dar pe palestinienii civili îi lasă să supraviețuiască cum pot, pe cont propriu, la suprafață.

Guvernul israelian și Hamas au convenit miercuri dimineață asupra unui armistițiu de patru zile, în virtutea căruia Hamas ar urma să elibereze 50 dintre ostatici. Însă Hamas a acceptat acest lucru doar pentru că se află sub o presiune militară intensă. Hamas ar putea obține un armistițiu autentic, de lungă durată, pentru populația Fâșiei - și probabil garanția evacuării în siguranță din teritoriu a multora dintre membrii proprii - în schimbul eliberării tuturor ostaticilor, al predării armelor și al abdicării de la putere în favoarea oricărei alte puteri arabe.

Nu e deloc șocant că Hamas nu a făcut nimic din toate acestea: e o sectă teroristă care practică cultul morții. Ceea ce este șocant e că tabăra „Armistițiu acum” nu prea pare interesantă să formuleze către Hamas vreo revendicare echivalentă cu cele solicitate Israelului.

Ei vor ca Israelul să înceteze focul. Dar i-ați auzit oare vreodată insistând ca și Hamas să înceteze focul? Ei vor ca Israelul să-i acorde Fâșiei ajutor umanitar sub forma alimentării cu electricitate, combustibil și alte bunuri. Dar nu i-am văzut pe acești protestatari ieșind în stradă ca să-i ceară și Hamasului să-i acorde ajutor umanitar Israelului, sub forma eliberării imediate a tuturor ostaticilor. Ei pretind că își doresc o „Palestină liberă” pentru toate popoarele ei. Dar nu i-am auzit nici măcar o dată să critice dictatura Hamasului ori disprețul acesteia pentru drepturile civice și umane ale propriei populații, nici antisemitismul sfruntat al membrilor Hamas care se fudulesc că au măcelărit evrei.

În toată această asimetrie regăsim îngropat adânc un compliment involuntar la adresa Israelului: supoziția că statul evreiesc, în calitate de democrație occidentală, e susceptibil a răspunde la persuasiunea morală, la rușinarea publică ori măcar la presiunea diplomatică - într-un mod în care Hamas și stăpânii ei din Iran nu sunt.

Dar, cu toate acestea, acel compliment e rareori însoțit fie și măcar de un mic gest de respect pentru doliul Israelului, pentru legitimitatea reproșurilor lui față de Hamas, pentru nevoia de a le oferi siguranță propriilor cetățeni sau măcar pentru dreptul lui de a exista în calitate de stat suveran. Și chiar și atunci când dreptul teoretic la autoapărare al Israelului e admis vremelnic, fiecare caz în care acesta e exercitat e catalogat automat drept crimă de război, indiferent ce probe există sau nu.

Din perspectiva israelienilor, „Armistițiu acum” înseamnă „Capitulează acum”. Nici nu-i de mirare că refuză să-i dea curs.

Dar ce se poate spune despre palestinieni - despre femeile, copii și bărbații non-combatanți în numele cărora se formulează teoretic apelurile la armistițiu? Ar avea ei de câștigat? Pe termen scurt, bineînțeles: dacă Israelul ar opri focul vieți de palestinieni ar fi salvate.

Însă un armistițiu nu i-ar cruța doar pe civili. Un armistițiu ar cruța și - ba chiar ar încuraja - principala forță combatantă a Hamasului. Ar mai încuraja și aliați teroriști ai acesteia precum Hezbollah. Ceea ce ar constitui practic garanția unor viitoare atacuri asupra Israelului soldate cu victime în masă, a unor represalii israeliene mereu mai dure și a unei nenorociri și mai groaznice pentru populația Fâșiei Gaza. Nici un fel de guvern israelian, de nici o culoare politică, nu va permite reconstrucția Fâșiei atât timp cât Hamas se va mai afla la putere.

De aici derivă un al doilea înțeles al lozincii „Armistițiu acum”: fie e o somație vizând capitularea necondiționată a Israelului, fie e o rețetă pentru un ciclu perpetuu al violenței între o organizație teroristă care a jurat să distrugă Israelul și un stat evreiesc care refuză să se lase distrus. Orice altceva s-ar mai gândi despre Israel, nu te poți aștepta de la nici o țară să-și semneze cu propria mână condamnarea la moarte, făcându-le pe plac unora care, dacă li s-ar da ocazia, ar nimici-o complet.

Există intenții bune, chiar dacă și ignoranță și lipsă de viziune, în rândurile celor care cer un armistițiu. Dar există concomitent și un cinism nemărginit al altora, cei care tolerează, ba chiar și celebrează, modul în care Hamas îi folosește de palestinienii din Gaza: pe cei vii drept scuturi umane, pe cei morți drept propagandă.

Tragedia protestelor actuale, ca multe alte mișcări „anti-război” din trecut, este aceea că oameni onești dar naivi sunt manipulați ca niște unelte de către oameni cruzi, fără scrupule.În loc de „Armistițiu acum” am avea nevoie de „Înfrângerea Hamasului acum”. Numai pe această fundație ar avea șanse să urmeze o pace de durată pentru israelieni și palestinieni deopotrivă.

Sursa: RADOR RADIO ROMÂNIA