Unele dintre familiile conducătoare din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord și-au pierdut funcțiile, iar altele au reușit să supraviețuiască slăbite și pe punctul de a pierde totul, notează Diario de Noticias.

Masele arabe, în special generația tânără, au ieșit în stradă, cerând introducerea de reforme democratice și încetarea corupției și a terorii politice. Solicitările erau justificate, ținând cont de faptul că unele dintre familiile conducătoare încercau să se impună ca dinastii, schimbând întregul sistem de guvernare către autocrația deplină, netolerând niciun fel de activitate politică diferită.

În cele din urmă, a devenit evident faptul că, cu câteva excepții, lucrurile s-au schimbat spre un sistem modificat de guvernare cu mână de fier. Întrebarea este ce se afla în spatele creării nereușite a democrațiilor în stil occidental?

Cel mai simplu răspuns constă în stabilitatea pierdută în acele țări într-o situație în care a fost demontat un sistem de securitate foarte rigid și antidemocratic și nu a fost instituit unul nou. Alegerile au adus în prim-plan grupuri politice mai bine organizate, care activau în clandestinitate în vechile regimuri sau care inițiau insurecția armată susținută de unele țări străine care le sprijineau rezistența față de regimurile existente, mai mult decât planurile lor de viitor.

Având în vedere experiența Irakului și Libiei, aceste țări au înțeles, evident, că prăbușirea vechilor regimuri nu era o garanție că noua prosperitate va veni automat. Problema era că, fără ajutor extern, regimurile existente nu s-ar prăbuși și, de asemenea, a devenit clar faptul că lucrurile ar putea fi total diferite față de ceea ce se aștepta.

Și atunci au decis să se retragă. Majoritatea soldaților a plecat acasă, minimizându-și influența asupra dezvoltării situației. Noii jucători străini au intrat în scenă pentru a concura și unii dintre cei vechi au căutat cea mai bună soluție pentru a reface stabilitatea în aceste țări. Stabilitatea era mult mai importantă decât introducerea democrației în stil occidental.

Regimul sirian al președintelui Bashar al-Assad a pierdut mult în războiul civil. Aveau dușmani peste tot (Armata Siriană Liberă, kurzii, Statul Islamic, Turcia și alții), unii aliați (Iranul, Hezbollah, Rusia) și reușesc să supraviețuiască controlând mai puțin teritoriu decât înainte. Totuși, chiar și asta a fost îndeajuns pentru ca țara să fie considerată partenerul celorlalte state arabe, al Statelor Unite și Rusiei, cu care se poate încheia un acord și să se aștepte la un anumit nivel de stabilitate, atât de important pentru Orientul Mijlociu.

Se poate spune că aceasta este o politică bazată pe realitatea terenului, care ar putea fi schimbată doar cu ajutorul forțelor străine și nimeni nu a fost interesat de acest lucru. În afară de aceasta, amenințarea din partea fundamentaliștilor Statului Islamic sau a organizațiilor similare părea mult mai rea decât regimul existent la Damasc. Așa că, să încercăm să ducem lucrurile înapoi la început (în cazul Siriei) sau la regimuri puternice din alte țări, capabile să ofere stabilitate.

Sutele de mii de emigranți sunt prețul de plătit și a fost plătit mai ales în Europa, dar enormele probleme economice vor rămâne. Întrebarea este, privind acest lucru astăzi, dacă aceste țări din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord vor putea depăși cel puțin un anumit grad de sărăcie și distrugere, cauzate de războiul civil, sau lucrurile vor rămâne așa cum sunt până la următoarea rundă de instabilitate și de conflicte interne.

Realpolitik, fără schimbări mai profunde, este bună întotdeauna pentru rezolvarea problemelor de astăzi, dar nu reușește să aducă schimbările necesare pentru stabilitatea pe termen lung. Aceasta este regula, conchide Mirko Stefanovic, cercetător la ISCTE-IUL și fost ambasador al Serbiei în Portugalia.

Sursa: RADOR