Poporul evreu poartă o memorie milenară, înrădăcinată în pământul vechi al Israelului și în moștenirea culturală și religioasă care s-a extins de acolo. De-a lungul secolelor, a cunoscut prosperitatea și dispersie forțată. Și a cunoscut Holocaustul, în care șase milioane de evrei au fost uciși, ceea ce a marcat profund identitatea evreiască colectivă și a întărit certitudinea nevoii unei patrii sigure, materializată odată cu crearea Statului Israel în 1948.

Poporul palestinian, la rândul său, și-a construit identitatea de-a lungul secolelor de prezență continuă în regiune. Împărțirea teritoriului după război a dus la strămutări masive - Nakba sau „catastrofa" - care au transformat sute de mii de oameni în refugiați.

De atunci, pierderea pământurilor, fragmentarea teritorială, absența unui stat suveran și uitarea de către lume au alimentat un sentiment persistent de nedreptate și rezistență.

În anii '90, într-un context internațional marcat de sfârșitul războiului rece și de un multilateralism mai activ, Acordurile de la Oslo au reprezentat un punct de cotitură istoric. Instituțiile multilaterale și diplomația norvegiană au creat un climat propice dialogului, sprijinind inițiativele de mediere și programele de reconstrucție economică și instituțională. După negocieri secrete, mediate de Norvegia și susținute de Statele Unite, Yitzhak Rabin și Yasser Arafat și-au recunoscut reciproc legitimitatea națională.

Semnate în 1993 și 1995, Acordurile de la Oslo au prevăzut crearea unei Autorități Palestiniene cu puteri limitate în Cisiordania și Gaza, retragerea treptată a forțelor israeliene și un calendar pe cinci ani pentru negocierea problemelor esențiale - Ierusalimul, granițele, așezările, securitatea și refugiații. Al doilea acord a aprofundat procesul prin definirea diferitelor niveluri de control în Cisiordania și prin prevederea alegerilor palestiniene. În ciuda limitărilor sale, a fost primul cadru politic formal care a recunoscut drepturile naționale pentru ambele părți.

Faimoasa strângere de mână dintre cei doi lideri la Washington a simbolizat posibilitatea coexistenței a două popoare și a două state. Cu toate acestea, asasinarea lui Rabin în noiembrie 1995 de către un extremist israelian a dat o lovitură profundă, urmată de atentate, răspunsuri militare și de erodarea încrederii. Oslo nu a supraviețuit, dar a lăsat certitudinea că, atunci când există bunăvoință și o dorință autentică de a găsi soluții, chiar și dușmanii istorici pot semna angajamente durabile.

Astăzi, pentru mulți israelieni, amenințarea constantă subminează securitatea, iar pentru mulți palestinieni, blocadele și ocupația distrug speranța. Radicalizarea discursurilor și politizarea conflictului agravează neîncrederea, dar aspirațiile legitime nu trebuie confundate cu deciziile celor care pretind a conduce și nu fac decât să adâncească motivele conflictului. Marea majoritate, de ambele părți ale frontierei, nu participă la atentate și nu comit crime de război și nu pot fi acuzați sau stigmatizați pentru acțiunile unor indivizi, ale unor grupări armate sau guvernelor.

Pacea necesită recunoașterea simultană a dreptului Israelului de a exista în siguranță și a dreptului Palestinei de a înființa un stat viabil și liber. Această încredere se poate naște din memoria propriei suferințe, transformată într-o punte pentru a recunoaște suferința altora, dacă există o conducere demnă și voința politică de a îndepărta povara neîncrederii și de a deschide calea spre speranță, căci fără o soluție viabilă pentru conflict, nu va exista niciodată pace adevărată în Orientul Mijlociu, iar consecințele vor fi resimțite nu numai de popoarele din regiune, ci și de echilibrul și securitatea lumii.

Sursa: Rador Radio România