Cincizeci din cei 193 de membri ai ONU continuă să refuze să recunoască Palestina, în ciuda angajamentului majorității față de „soluția celor două state” în rezolvarea conflictului din Israel, relatează Le Monde.

Statul Palestina a fost proclamat în noiembrie 1988 de către Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OLP) în timpul unei sesiuni solemne a Consiliului Național Palestinian desfășurată la Alger.

Acest stat, în actul său fondator, „crede în soluționarea conflictelor regionale și internaționale prin mijloace pașnice” și „condamnă violența și terorismul”. El consideră că planul de împărțire a Palestinei de către ONU, în noiembrie 1947, între statul evreu (pe 55% din teritoriu) și statul arab (pe 45%) conferă „legitimitate internațională” „dreptului poporului palestinian la suveranitate și independență”.

Cu toate acestea, acest plan a fost respins ulterior de partea arabă, dar a fost aprobat de conducerea sionistă, ceea ce a dus la un război civil între evrei și arabi în Palestina aflată sub mandat britanic. Când acest mandat a expirat, în mai 1948, Statul Israel a fost proclamat de „Consiliul Național reprezentând poporul evreu din Palestina și mișcarea sionistă mondială”.

Primul val de recunoaștere

Declarația de independență a Israelului s-a bazat în mod explicit pe planul ONU menționat mai sus pentru a stabili „un stat evreiesc independent în Palestina”. Aceasta nu menționează însă și un posibil stat arab, perspectivă îngropată la sfârșitul primului conflict arabo-israelian, în 1949: atunci 77% din Palestina a fost încorporată în noul stat Israel, 22% a fost anexată de către Iordania și restul de 1% a fost administrat de Egipt ca „Fâșia Gaza”. Pe aceste 23% din teritoriile ocupate în 1967 de Israel, după Războiul de Șase Zile, OLP plănuiește, două decenii mai târziu, să înființeze Statul Palestina. Proclamația de la Alger a fost urmată de recunoașterea Palestinei de către mai mult de jumătate dintre membrii ONU.

Președintele francez, François Mitterrand, considera că „va fi necesar ca poporul Israel și palestinienii să trăiască împreună într-o zi ca vecini” și decide, fără a merge până la recunoaștere, să ridice biroul de la Paris al OLP la rangul de „delegație generală” a Palestinei. Siria se remarcă față de alte țări arabe prin refuzul de a recunoaște Palestina, din cauza ostilității virulente a regimului Assad față de OLP. În ceea ce privește Republica Islamică Iran, recunoașterea formală a Palestinei nu îi diminuează în niciun fel sprijinul față de facțiunile opuse OLP, în primul rând Hamas.

Yitzhak Rabin, prim-ministrul Israelului, și Yasser Arafat, liderul OLP, au realizat, în septembrie 1993, gestul istoric de recunoaștere reciprocă a națiunilor lor. Dar aceste „Acorduri de la Oslo” rămân tăcute asupra chestiunii statului palestinian, care urma să fie decisă după o perioadă intermediară de cinci ani. În martie 1999, Uniunea Europeană și-a exprimat convingerea că „crearea unui stat palestinian democratic, viabil și pașnic, pe baza acordurilor existente și prin negocieri, ar fi cea mai bună garanție a securității Israelului”.

Acest pariu pe negocieri înseamnă că niciun membru al UE nu face pasul recunoașterii Palestinei.

Statut de rangul al doilea la ONU

Abia în aprilie 2009, un al doilea val de stabilire a relațiilor diplomatice cu Palestina, pornit de Venezuela, a străbătut o mare parte a Americii Latine. Mahmud Abbas, succesorul lui Arafat în fruntea OLP, a lansat apoi o campanie internațională de recunoaștere, care a culminat cu solicitarea Palestinei de aderare la ONU. Dar, în noiembrie 2012, la șaptezeci și cinci de ani după ce ONU a votat planul de împărțire a Palestinei, Abbas a trebuit să se mulțumească cu statutul de observator ne-membru.

Într-adevăr, Statele Unite au amenințat, la Consiliul de Securitate, că vor refuza admiterea Palestinei ca membru cu drepturi depline. Și, în timpul votului Adunării Generale a ONU privind un astfel de statut implicit, Uniunea Europeană și-a afișat divizările, cu paisprezece voturi favorabile, douăsprezece abțineri și votul negativ al Republicii Cehe. În octombrie 2014, Suedia devenea singurul membru al UE care a recunoscut Palestina. Două luni mai târziu, la Paris, Adunarea Națională „invita guvernul francez să recunoască Statul Palestina în vederea obținerii unei soluționări definitive a conflictului”.

Rusia și China rămân singurele dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU care au recunoscut Palestina. Luna trecută, Statele Unite au refuzat din nou admiterea Palestinei la ONU, în timp ce Franța a votat pentru, iar Marea Britanie s-a abținut.

Pe lângă Canada, Mexic și marea majoritate a țărilor europene, statele care încă refuză să recunoască Palestina se află în Oceania (Australia, Noua Zeelandă și cele zece insule sau arhipelaguri ale Pacificului, foarte dependente de ajutorul american), într-o măsură mai mică în Asia (Japonia, Coreea de Sud, Singapore și Myanmar) și în Africa (Camerun și Eritreea). Slovenia a anunțat că va recunoaște Palestina pe 21 mai, mișcare pe care Spania, Irlanda și Malta urmează să o urmeze.


În general, imperativul unei renașteri urgente a soluției celor două state este cel care încurajează astfel de gesturi. În acest spirit Elie Barnavi, fost ambasador al Israelului la Paris, a încurajat recent Franța să „recunoască în sfârșit statul palestinian”


SURSA: RADOR RADIO ROMÂNIA