Narges Mohammadi, laureată a Premiului Nobel pentru Pace 2023, a răspuns pe e-mail la întrebările cotidianului italian Corriere della Sera.

La Primăria din Oslo au mers copiii ei gemeni Ali și Kiana, în vârstă de 17 ani, lângă care s-a aflat un scaun gol.

Mohammadi, în vârstă de 51 de ani, aflată în închisoare la Teheran din 2021, a fost arestată de 13 ori și a fost condamnată la 31 de ani și 154 de lovituri de bici.

Ingineră, vicepreședintă a Centrului pentru Apărătorii Drepturilor Omului, activistă și mai ales simbol al luptei iraniene împotriva dictaturii, răspunde în scris dintr-o celulă microscopică, pe care o împarte cu alte patru colege în aripa feminină a închisorii de la Evin. Pe perete, deasupra, o fereastră mică de la care poate vedea iubiții săi munți, o îndepărtată amintire de libertate, relatează cotidianul italian.

"Prizonierii au moduri diferite de a comunica cu lumea exterioară, dar noi preferăm să nu intrăm în detalii", spune soțul ei, activistul Taghi Rahmani, care nu a mai auzit vocea soției sale de doi ani.

Narges acordă rar interviuri, dar când reușește, este foarte fericită să vorbească despre revoluția iraniană. Însă fiecare mesaj pe care îl transmite din închisoare are un preț. 

Întrebată cum plătește pentru această opoziție, Narges Mohammadi a răspuns: ”La adresa mea sunt deschise proceduri după proceduri: am acumulat șase. Pentru două dintre acestea am fost condamnată la încă 27 de luni de închisoare și patru luni de curățenie pe străzi, acum aștept un alt verdict”.

”A fi departe de un copil este cea mai atroce durere pe care ți-o poți imagina. Prima arestare a avut loc când Ali și Kiana aveau 3 ani și 5 luni. Eram izolată, într-o secție de maximă siguranță. Nu erau conversații telefonice, nici vizite, nu știam nimic despre ce făceau copiii mei, eram chinuită. De fiecare dată când mă gândesc la acea perioadă, nu-mi vine să cred că am supraviețuit la atât de multă durere. Apoi, a fost chiar și mai rău”, a spus ea.

Când a fost arestată a doua oară când, Kiana și Ali aveau 5 ani, iar Taghi fugise la Paris. ”În celulă nu făceam altceva decât să mă gândesc la singurătatea, neputința copiilor mei, atât de mici, atât de singuri: era insuportabil. M-am salvat doar datorită credinței mele în libertatea fiecărei ființe umane. Astfel, suferința nu dimunează, ci își găsește un sens. Nu mă pot plânge”.

Întrebată ce înseamnă Premiul Nobel, Narges Mohammadi a spus că este ”o declarație de susținere globală pentru mișcarea progresistă din Iran. Și pentru Iranul care se revoltă”.

”Ultima dată când am fost eliberată din închisoare era în 2020. Am încercat imediat să merg la Paris unde locuiesc copiii și soțul meu, dar mi s-a interzis să părăsesc țara. Am fost liberă un an, apoi m-au judecat din nou și m-au condamnat. Pentru a patra oară m-au băgat în izolare. Nu m-au interogat niciodată și nici nu am văzut un avocat. Am fost condamnată la opt ani și trei luni și 74 de lovituri de bici”, a povestit scriitoarea.

Recent, starea sa de sănătate s-a înrăutățit, dar i-a fost refuzată permisiunea de a părăsi închisoarea pentru o consultație importantă, deoarece a refuzat să poarte hijabul.

”Hijabul nu este o datorie religioasă sau un model cultural și nici, așa cum spune regimul, o modalitate de păstrare a demnității și siguranței femeilor. Hijabul obligatoriu este un instrument de a ne subjuga și de a ne domina. Este unul dintre fundamentele teocrației autoritare și eu lupt cu toată ființa mea. Uciderea Mahsei-Jina Amini și a sutelor de protestatari pe străzi, uciderea Armitei Garawand sunt și vor fi întotdeauna pentru mine o durere care mi-a intrat în gât. A nu purta vălul nici măcar pentru o consultație medicală necesară este protestul meu și forma mea de rezistență împotriva asupritorului: nu voi face niciodată un pas înapoi”.

Militanta pentru drepturile femeilor povestește ce se întâmplă în închisori:

”Violența împotriva femeilor și mai ales împotriva manifestantelor este constantă, nu numai aici. Am fost martoră când învinețeau trupurile rănite ale deținutelor. Atacurile împotriva deținutelor sunt unul dintre instrumentele de represiune, pe care regimul le-a folosit cel mai mult în ultimul an, deși a fost întotdeauna o practică răspândită a Republicii Islamice. Eu și colegele mele am experimentat izolarea și securitatea maximă, am auzit atâtea povești despre agresiunile sexuale. Apoi vine este următorul nivel: spânzurările”.

”Execuțiile sunt una dintre încălcările grave ale drepturilor omului. Autoritățile mai fac un lucru terifiant despre care se vorbește mai puțin: îi închid pe cei care protestează în centre de psihiatrie, iar brutalitatea a ceea ce fac înăuntru este șocantă. Am protestat în închisoare și pentru ei”, spune ea.

Întrebată pentru ce luptă, ea a răspuns: ”Pentru realizarea democrației, libertății și egalității. Noi, iranienii, vrem o societate civilă puternică și independentă. Democrația nu există fără respectarea drepturilor omului și, prin urmare, a drepturilor femeilor”.

Referitor la mișcarea "Femei, Viață, Libertate", Narges Mohammadi spune că este o mișcare revoluționară născută din inițiativa femeilor, care a văzut apoi participarea bărbaților și a diferitelor clase și grupuri ale societății - studenți, tineri, profesori, muncitori: ”Această caracteristică a permis răspândirea pe scară largă a nesupunerii civile, în ciuda represiunii dure de pe străzi. Consider că "Femei, Viață, Libertate" a accelerat semnificativ procesul de democratizare a țării. A adus schimbări ireversibile. Sunt foarte încrezătoare în viitorul Iranului”. 

Sursa: RADOR RADIO ROMÂNIA