„Au mai rămas doar doi dintre noi printre conducători. Chiar acum sunt eu și Vladimir Putin.” Acesta e verdictul complet lipsit de modestie pronunțat de Recep Tayyip Erdoğan săptămâna trecută.

Xi Jinping și Donald Trump ar putea contesta acest clasament global întocmit de președintele turc. Însă la nivel regional Erdoğan are o șansă bună de a pretinde că e unul dintre cei doi conducători care reconfigurează acum Orientul Mijlociu. Mult detestatul lui rival, Benjamin Netanyahu al Israelului, e celălalt.

Actuala aroganță a lui Erdoğan derivă din rolul jucat de el în Siria. Turcia a fost unica putere regională care a mizat fără rezerve pe Hayat Tahrir al-Sham (HTS), gruparea islamistă care a răsturnat regimul Assad. Ibrahim Kalin, șeful serviciului secret turc, a vizitat Damascul la numai câteva zile după ce HTS preluase puterea.

Erdoğan aspiră demult să reclădească influența Turciei asupra teritoriilor fostului Imperiu Otoman. Din perspectiva lui, răsturnarea lui Assad îi deschide o nouă cale către influența regională. E posibil să obțină și beneficii interne colaterale - subminarea kurzilor din Siria, ușurarea problemei refugiaților din Turcia și continuitatea lui în jilțul prezidențial și după 2028.

Alianța Turciei cu grupări islamiste precum HTS și Frăția Musulmană e considerată o amenințare gravă de către Israel și monarhiile conservatoare din Golf. Israelul a acționat deja pentru a-i distruge Siriei capacitatea militară, bombardându-i marina și forțele aeriene și capturând teritoriu dincolo de Înălțimile Golan, pe care le ocupă din 1967.

Guvernul israelian și-a calificat măsurile drept preventive și defensive. Însă Netanyahu, ca și Erdoğan, vede ocazii în viitor. El declara săptămâna trecută: „Aici s-a întâmplat ceva tectonic, un seism cum nu a mai avut loc în suta de ani scursă de la acordul Sykes-Picot.” Referirea la acordul britanico-francez prin care s-au împărțit teritoriile Imperiului Otoman pare într-adevăr semnificativă. Cum Orientul Mijlociu e în fierbere, adepții Israelului Mare au sesizat o șansă de a reconfigura din nou frontierele regiunii. Aluf Benn de la Haaretz scrie că Netanyahu „pare să vizeze o moștenire în calitate de conducător care i-a extins Israelului granițele după 50 de ani de pauză”.

Mișcarea coloniștilor, bine reprezentată în guvernul Netanyahu, presează în favoarea ocupării unor porțiuni din Fâșia Gaza. Viitoarea administrație Trump i-ar putea da undă verde Israelului pentru anexarea formală a unor părți din Cisiordania. Iar ocupația „temporară” a teritoriilor siriene s-ar putea dovedi permanentă.

Mergând și mai departe, Netanyahu ar fi putut sesiza și ocazia unei răfuieli decisive cu Iranul. Republica Islamică nu s-a mai aflat de decenii într-o poziție atât de precară. Se confruntă cu opoziția internă și va fi destabilizată și mai mult de prăbușirea autocrației siriene. Iar aliații Teheranului - Hamas, Hezbollah, acum și Assad - sunt devastați.

Iranul ar putea răspunde la pierderea interpușilor regionali prin accelerarea programului nuclear militar. Însă acest lucru poate provoca un atac israelian. După succesul ofensivei lui Netanyahu asupra Hezbollahului libanez - căreia administrația Biden i s-a opus - israelienii sunt acum mult mai încrezători în forțele proprii, mai radicali.

În decursul ultimului an Israelul și-a demonstrat capacitatea de a lupta simultan pe fronturi multiple: Gaza, Cisiordania, Liban, Yemen, Iran și acum și Siria. Israelul e totodată unica putere nucleară din regiune și deține, deocamdată, sprijinul aproape deplin al SUA.

Șansele lui Netanyahu de a rămâne în amintirea istoriei drept un conducător de succes erau slabe după catastrofa masacrului comis de Hamas pe 7 octombrie. Extrem de controversat și în țară și în străinătate, el mai este pe deasupra și judecat pentru corupție.

Precum Erdoğan, și Netanyahu e un supraviețuitor politic fără scrupule. Ambii au preluat puterea de decenii și se consideră conducători providențiali. Însă și visele lor de dominație regională suferă de neajunsuri similare. Israelul și Turcia sunt puteri non-arabe într-o regiune dominată de arabi. Nu există în lumea arabă vreun apetit pentru renașterea Imperiului Otoman. Iar Israelul e considerat în continuare o putere externă în Orientul Mijlociu, temut, suspectat și adesea urât.

De asemenea, și Turcia și Israelul au o bază economică mult prea slabă pentru a putea aspira cu adevărat la dominația regională. Economia Turciei e devastată de inflație. Și, cu toată forța lui tehnologică și militară, Israelul tot o țară mică rămâne, cu mai puțin de 10 milioane de locuitori.

Ambițiile rivale ale lui Erdoğan și Netanyahu ar putea ajunge foarte ușor să se ciocnească în Siria. Țara riscă să devină câmpul de bătălie al puterilor regionale aflate în competiție, întrucât și Arabia Saudită și țările din Golf au de asemenea interese acolo.

Săptămâna trecută, când turcii aclamau căderea Damascului și israelienii distrugeau armata siriană, saudiții celebrau o realizare mai pașnică: au fost aleși să găzduiască Cupa Mondială în 2034.

E probabil ca saudiții și statele din Golf să se simtă mai direct amenințați de alianțele islamiste ale Turciei decât de pretențiile teritoriale ale Israelului. Însă Riadul e conștient și că asaltul Israelului din Gaza a îngrozit o mare parte a lumii arabe. O manevră de apropiere de Netanyahu pentru a-l obstrucționa pe Erdoğan ar fi controversată, mai ales și dacă israelienii ar îngropa în același timp definitiv soluția celor două state.

Israelul și Turcia au armate puternice. Dar Arabia Saudită, Qatar și Emiratele Arabe Unite sunt cele care dețin artileria grea financiară. Orice curs va decide Riadul să ia, acesta ar putea influența Orientul Mijlociu mult mai profund decât acțiunile lui Erdoğan și Netanyahu.

Sursa: Rador Radio România