Din motive ostensibile, schimburile economice ale României cu Japonia, precedente celui de-al Doilea Război Mondial au fost ignorate de istorici, până în ultimul deceniu al veacului trecut, scrie dr Radu Șerban.

Treptat, după 1990, s-a șters praful de pe o parte din  memoria unor repere și dialoguri româno-nipone la nivel statal sau individual, de la manifestările lor incipiente (în secolul al XIX-lea)  și până în anul 1939.

În cartea „Români de roman în Japonia”, am căutat să readuc în lumină câteva mărturii scrise ale unor personalități voiajoare prin arhipelag, cu vizibile amprente în istoria raporturilor bilaterale.

Titlul face aluzie la temeritatea și tenacitatea eroilor evocați, fiecare de statura morală a unui personaj de roman, motiv pentru care i-am comparat cu renumiții „ronini” japonezi, cuvânt cu o dublă semantică, Ro-Ni putând fi o abreviere de la „România – Nippon”. Am realizat doar o schiță, bazată pe fugara documentare, dar care poate deschide apetitul specialiștilor pentru dezvoltarea fiecărui subiect în parte, așa cum se cuvine.

Din substratul economic al biografiilor, embrionul economic germinează frecvent pe parcursul lucrării, de la sugestii de export pe piața niponă a vremii (lemn, sare, petrol, făină, alcool etc.) sau deschiderea unor linii maritime și până la banala prezentare a piețelor publice din orașele nipone.

Nicolae Xenopol ar putea fi exemplul cel mai grăitor. Evocată prin prisma fostului său portofoliu de ministru al industriei și comerțului (14 oct. 1912 – 31 dec. 1913), dar și prin prisma părintelui Academiei de Studii Economice (1913), personalitatea primului ambasador român în Japonia, Nicolae Xenopol (1858-1917) jalonează kilometrul zero în panteonul diplomaților români din Japonia. Formația sa de economist, fondator al revistei „Le Mouvement Economique”, l-a recomandat drept prim emisar oficial al României în arhipelag, într-o perioadă dificilă, când România avea nevoie de prieteni și sprijin material și logistic, în contextul Primului Război Mondial. În interviurile sale acordate presei nipone din acea vreme, starea economiei românești și nevoia de alianțe externe constituiau subiecte predilecte.

Opiniile sale despre structura unui potențial export românesc spre arhipelagul în plină ascensiune economică fuseseră enunțate anterior de alți economiști și, cel puțin parțial, de un alt erou de roman, industriașul și exploratorul Basil Assan, primul român care efectuase înconjurul lumii. Antreprenor tenace, proprietar de fabrici performante la vremea sa, debarcat la Kobe în primăvara anului 1898, temerarul Assan își caută parteneri de afaceri, notează performanțele maritime și industriale nipone, ține o prelegere la Societatea Geografică din Tokyo și pledează pentru înființarea unei linii maritime Yokohama – Constanța. Interesul său pentru tehnologiile moderne de fabricare a lacurilor și vopselelor dovedește cunoașterea domeniului industrial în care activa, precum și a progreselor tehnologice din arhipelag.

Limitându-ne la vectorul economic din complexul relațiilor bilaterale surprinse de carte, se pot identifica, în cazul fiecăruia dintre personaje, fațete relevante, măcar și numai din perspectiva călătorului ocazional, căci viața însăși în Japonia sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX înseamnă, în bună parte, o ferventă activitate pentru asigurarea mijloacelor de subzistență, dacă privim dinspre populația de rând. Este cazul lui Ioan Timuș, tânărul care a viețuit, vreme de patru ani, în familii japoneze, întreținându-se din lecții de muzică sau recitaluri de pian, iar mai apoi din exersarea abilităților de translator.

Tangențe economice regăsim și în pitoreștile memorii ale cutezătoarei Otilia de Cozmuță, publicate în revista Luceafărul din 1904, de data aceasta prin prisma unei persoane cu stare, beneficiară a unei burse, care își permite, printre altele, să viziteze marile magazine nipone, precursoare ale mall-urilor de azi, pe care le descrie cu talent.

Dar să revenim la primul peregrin, în ordine cronologică, dar și primul reporter român despre Țara Soarelui Răsare, cuviosul Anatolie Tihai (1839 - 1893). Chiar din consemnarea periplurilor navale sau a voiajelor feroviare, precum și în relatările privind tehnologiile moderne aplicate în arhipelag, cum ar fi telegraful, cronicarul relevă starea economică a unei țări pe calea industrializării.

Tot la nivelul cetățeanului de rând, jurnalul matrozului năsăudean Dumitru Nistor surprinde viața economică niponă în timpul Primului Război Mondial, în două diferite ipostaze ale „reporterului”: cea de marinar pe o navă străină ancorată în arhipelag și apoi cea de prizonier de război. Talentul literar nativ face din amintirile sale o captivantă epopee, presărată cu remarci despre viața obiectivă niponă, oferindu-ne un material documentar, demn de a fi reconsiderat și pus în valoare.

La polul opus al statutului social, opulența vieții în sferele înalte ale societății își găsește reflectarea în lucrarea generalului Constantin Găvănescul, volumul V, „Japonia”, al cărții „Ocolul Pământului în șapte luni și o zi”. Bine structurată, cartea dezvăluie detalii ale raporturilor bilaterale, cu multiple conotații economice, într-o perioadă incipientă a schimburilor bilaterale.

Șeful Legației Române la Tokyo din anul 1927, Aurel Ion Vassiliu (1882-?), abordează în rapoartele sale diplomatice trăsături macroeconomice ale Japoniei interbelice, de interes pentru România reîntregită. Nevoia unui acord de pescuit al Japoniei cu Uniunea Sovietică, spre a permite un trai decent locuitorilor din arealul septentrional nipon, ca și interesul nostru pentru ratificarea, de către Japonia, a Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920, prin care se recunoaște unirea Basarabiei cu România, pigmentează unele episoade ale mandatului lui Vassiliu la Tokyo.

Trecând la un alt personaj, monseniorul Vladimir Ghika, chiar dacă ambele sale pelerinaje în Japonia se derulează pe coordonate predilect religioase, în penumbra lor distingem un evantai de instantanee economice, de la traiul demnitarilor și până la cel al nefericiților leproși din Kagoshima.

La rândul său, generalul Gheorghe Băgulescu (1886 - 1963), atașat militar și apoi ambasador, atinge apogeul scrierilor românești despre Japonia, prin memorabila trilogie „Suflet japonez”, inspirată din istoria feudală niponă, cu o panoplie de instantanee ale vieți materiale și ale subzistenței diverselor pături sociale, într-o perioadă tumultuoasă.

O notă distinctă fac scrierile altor trei ofițeri români călători prin Japonia: Elie Bufnea (1897-1987), Voicu Nițescu (1889-1954) și Victor Cădere (1891 – 1980). Împănate cu instantanee ale economiei nipone, cărțile lor de memorii privesc cu fascinație o Japonie prosperă, din perspectiva unor străini (gaijin). Chiar dacă statutul lor militar le-a direcționat interesul spre specificul profesiei, progresele nipone în planul tehnic și al vieții materiale își regăsesc o vie reflectare în scrierile lor, uneori rezumate în celebra locuțiune „miracolul japonez”. Pe alocuri, vizitele în casele japonezilor de rând, spectacolele de teatru, cazările la hotel sau alte trăiri cotidiene, le oferă prilejul unor însemnări despre trepidanta viață niponă din acea perioadă, fără renunțare la unele tradiții milenare. Firești, comparațiile cu țara natală, frecvent favorabile arhipelagului, reafirmă un decent patriotism al ofițerilor angajați în slujirea României în țări îndepărtate.

Dintre ei, mai bine calificat spre a sesiza fenomenele macroeconomice, Voicu Nițescu, cel care avea să dețină mai multe portofolii ministeriale (muncă, lucrări publice și agricultură), consemnează, în cartea sa „Scurt popas în Japonia”, ramurile economiei nipone și reziliența lor, ca într-un manual de geografie.

În fine, chiar dacă nu a călătorit în arhipelagul extrem-oriental, prezența geniului său mi-a impus să scriu și despre Constantin Brâncuși, al cărui discipol, Isamu Noguchi, l-a elogiat până la divinizare prin sculpturile sale. Venerația pe care i-a purtat-o acesta, ca și influențele stilistice asupra unei pleiade de sculptori japonezi, mai ales prin motivele „zborului” și „infinitului”, descoperite de mine în diverse zone ale Japoniei, mi-au relevat prețuirea adânc respectuoasă a artiștilor niponi față de geniul de la Hobița. Dincolo de inestimabila prețuire artistică, senzitivă, referirile la valoarea bănească a operelor sale din diverse muzee japoneze ascund sumele colosale investite pentru achiziționarea acelor lucrări.


*

La centenarul relațiilor diplomatice româno – nipone, în anul 2021, retrospectiva asupra modului cum acești eroi și-au reprezentat țara la zece mii de kilometri distanță poate susține temelia istorică a viitorului parteneriat strategic, cu o solidă componentă economică. Comunitatea de interese și valori fundamentale conferă substanță parteneriatului în devenire, prefigurând noi pași utili într-un moment de schimbări rapide în evoluțiile globale.

Un exemplu simbolic, semnarea, în noiembrie 2020, a contractului de finanțare a liniei de metrou București – Otopeni, inițiată cu un credit japonez, poate marca un nou traseu pe harta raporturilor bilaterale, unde Stația Tokyo să devină un reper de referință.

Poate că interesul meu pentru perioada descrisă în carte mocnește din anii studenției la ASE, datorită privilegiului de a-l audia pe profesorul de economie națională, eminentul Vasile Bozga care, cu blândețea și integritatea caracterului, cu inteligență și talent transformase o materie relativ aridă într-una atractivă. Se zvonea că în perioada stalinistă făcuse închisoare pentru patriotismul său, prin aceasta asociindu-se cu Elie Bufnea, Voicu Nițescu și alți „români de roman” care și-au iubit țara, cu prețul libertății.

Un articol de Dr Radu Șerban, autor al cărții „Români de roman în Japonia". Radu Șerban a fost ambasador în Japonia între 2012 și 2016.

București, 4 febr. 2021