Recenta escaladare dintre Israel și Iran, catalizată de acțiunea militară directă a Ierusalimului cu sprijin explicit din partea Washingtonului, aruncă o umbră îngrijorătoare asupra fundamentelor regimului global de neproliferare nucleară. Prin atacarea țintelor militare și nucleare iraniene - o țară care până în prezent rămâne semnatară a Tratatului de Neproliferare Nucleară (TNP) - două puteri înarmate cu arsenale atomice îi semnalează lumii că angajamentul față de moderație este, în cel mai bun caz, volatil și, în cel mai rău caz selectiv.

Ce arată istoria recentă este că deținerea de arme nucleare nu numai că oferă descurajare față de atacurile externe, dar a devenit singura asigurare eficientă împotriva schimbării de regim sau a intervenției străine. Cazul libian este paradigmatic: prin renunțarea la programul său nuclear în 2003 Muammar Gaddafi a deschis calea spre răsturnarea sa ulterioară în 2011. De atunci regimurile aflate sub presiune, precum Coreea de Nord (care și-a consolidat programul) sau Iranul (care a evitat până acum militarizarea nucleară), au început să privească cu un scepticism înnoit apelurile la moderație făcute de cei care, paradoxal, se mândresc cu cele mai mari arsenale din lume.

Mesajul către lume nu putea fi mai clar: adevărata apărare a suveranității, în lumea realistă și inegală a geopoliticii, ar putea rezida tocmai în ceea ce TNP încearcă de multă vreme să împiedice.

Erodarea acestui principiu este și mai pronunțată de dublul standard european. În timp ce genocidul [sic!] aflat în curs în Gaza este treptat împins la marginea dezbaterii politice și diplomatice, privirile capitalelor occidentale s-au îndreptat cu o neliniște aproape exclusivă către problema iraniană – care reprezintă, în clipa de față, un potențial mult mai mare decât o amenințare concretă. O astfel de selectivitate îi subminează autoritatea morală Occidentului și întărește convingerea, în special în Sudul Global, că regulile ordinii internaționale sunt maleabile și aplicate în funcție de conveniențele geostrategice.

Rezultatul? O cursă a înarmărilor voalată, în care fiecare țară expusă riscului de intervenție externă va începe să ia în considerare, cu mai puține remușcări și mai mult pragmatism, căutarea unei bombe care să-i garanteze rămânerea, autodeterminarea și, paradoxal, pacea prin teroare.

Netanyahu și Trump au reușit să arunce lumea într-un scenariu de instabilitate neprevăzută vreodată. Legea celui mai puternic nu ar trebui să prevaleze întotdeauna. Când forța este singurul instrument de persuasiune, declinul puterii hegemonice, anterior perceptibil - devine acum inexorabil.

Articol de Marcus Vinícius De Freitas (profesor invitat, China Foreign Affairs University și Senior Fellow, Policy Center for the New South)

Sursa: Rador Radio România