Și între timp bande sponsorizate de guvern cunoscute drept „colectivos” continuă să oprească cetățenii pe stradă, verificându-le telefoanele pentru a găsi probe că simpatizează cu SUA.

Pe de altă parte, la noi în țară, segmentul „No Kings” [anti-Trump - n.trad.] urăște președinții cu politici de mână forte, dar pare bizar de tolerant cu dictatorii criminali. De la capturarea reușită a lui Nicolás Maduro de către Donald Trump un număr dezamăgitor de mare de americani contestă faptul că dictatorul ar merita să fie închis.

Impulsul de a te plasa automat de partea oricui nu e plăcut de Trump nu ar trebui să te lase orb la crimele lui Maduro. Acele crime sunt motivul pentru care administrația Biden a pus anul trecut o recompensă de 25 de milioane de dolari pe capul lui.

Ca mai toate proiectele socialiste eșuate, și Venezuela a început să alunece ușor spre colaps - pentru ca la final să accelereze brusc. Sub Hugo Chávez prețurile ridicate ale petrolului au distras de la incompetența administrativă cronică și de la investițiile insuficiente în industria petrolieră naționalizată. El i-a invitat fățiș în țară pe adversarii Americii: Iran, China și Rusia. Și s-a apucat să distrugă gradual mecanismele de verificare și echilibru care-i încorsetau puterea. Socialiștii au câștigat în 2009 un referendum pentru abolirea limitării mandatelor prezidențiale, cu argumentul că „Chávez e incapabil să ne facă rău”.

Patru ani mai târziu președinția avea să fie preluată de Maduro, care s-a folosit de puterile deja extinse pentru a construi o dictatură monstruoasă și a provoca o criză umanitară.

În 2020 ONU acuza regimul Maduro de crime împotriva umanității. Între care execuții extrajudiciare, detenție și tortură motivate politic, erodarea independenței judiciare și reprimarea violentă a protestelor. Maduro și camarila lui au întreținut fărădelegea. Iar infrastructura oprimării persistă și în absența lui, cu bandele colectivos cutreierând Caracasul.

Cei cruțați de complicii lui Maduro rămân totuși victime ale politicii lui economice. La scurt timp după accederea lui la putere, în 2013, prețurile petrolului s-au prăbușit, iar datoria țării a declanșat hiper-inflația. Penuria de hrană devenise atât de gravă încât în 2015-2016 fiecare cetățean a slăbit în medie cu peste 8,5 kilograme. Iar Maduro a blocat în mod repetat intrarea ajutoarelor externe în țară.

În 2014-2021 PIB-ul s-a contractat cu 70%, iar imensa majoritate a populației trăiește în sărăcie lucie. Opt milioane de venezueleni au fugit din țară după 2014 - una dintre cele mai mari dislocări de populație din istorie. Maduro a măsluit rezultatul ultimelor alegeri fiindcă era conștient că le va pierde.

Democrații îl pot critica pe Trump fiindcă e interesat de petrolul Venezuelei și pentru că i-a păstrat la putere pe acoliții lui Maduro, în loc să încerce s-o instaleze imediat pe șefa opoziției, María Corina Machado. Însă nu pot nega faptul că populația care trăiește deasupra celor mai mari rezerve de petrol verificate din lume face foamea și suferă de mult prea multă vreme.

Sursa: Rador Radio România