Marți se împlinesc 160 de ani de la asasinarea lui Abraham Lincoln. Un reper sumbru care ne invită la speculații cu privire la ce s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi trăit să-și servească și al doilea mandat, scrie „The Wall Street Journal” (SUA).

E de asemenea și o ocazie de a reflecta la ce a făcut din Lincoln un om mare – și de ce exemplul lui mai contează și astăzi.

Lincoln e cel mai important președinte american nu pentru că era perfect, ci fiindcă avea atât de multe calități de conducător cruciale pentru confruntarea problemelor cu care se lupta. El combina viziunea morală cu geniul strategic, o îmbinare rară la liderii politici.

Lincoln înțelegea că strategia nu e doar simpla urmare a unei căi drepte către un țel atent definit. În lumea reală calea cea mai scurtă dintre unde te afli și unde ai vrea să te afli rareori este o linie dreaptă. Dacă el ar fi intrat în cursa prezidențială din 1860 în calitate de aboliționist declarat nu ar fi câștigat nici măcar alegerile primare din cadrul partidului, căci de președinție nici n-ar fi încăput vorba. Însă opoziția lui Lincoln față de expansiunea sclaviei, despre care vorbea în termeni fermi - cuplată și cu indiciile timpurii că era pregătit să folosească și forța militară la o adică -, e cea care a determinat în cele din urmă 11 state să-și proclame secesiunea de Uniune. Ele înțeleseseră că poziția lui Lincoln indica fără echivoc dispariția sclaviei într-un final.

Istorici precum Richard Hofstadter – a cărui carte din 1948, „The American Political Tradition”, a influențat generații de studenți – i-au pus la îndoială convingerile aboliționiste lui Lincoln. În parte și din cauza ezitărilor lui de a publica Proclamația de Emancipare, dar și din cauza scrisorii pe care i-a trimis-o lui Horace Greeley, editorul ziarului New York Tribune: „Dacă aș putea să salvez Uniunea fără a elibera un sclav, aș face-o; iar dacă aș putea s-o salvez eliberând toți sclavii, aș face-o”.

Frederick Douglass, sclavul evadat devenit aboliționist, avea o altă opinie despre Lincoln. La primul indiciu că emiterea Proclamației chiar era luată serios în calcul, Douglass a afirmat: „faptul că aș putea trăi să-l văd pe președintele Statelor Unite pledând deliberat pentru Emancipare e mai mult decât m-aș fi aventurat vreodată să sper”. A continuat apoi prin a compara unele formulări restrictive din text cu „petele de pe Soare”, spunând că până și „un orb poate să vadă unde îi stă inima președintelui”.

Deși experiență militară nu avea în afară de voluntar într-o miliție populară în vremea Războiului cu Black Hawk [război cu amerindienii din deceniul 1830 - n.trad.], Lincoln pricepea care erau imperativele în vreme de război: impunerea de blocade navale, împiedicarea recunoașterii Confederației de către Londra și Paris, găsirea unor generali capabili să învingă. Lincoln și-a revocat unul după altul comandanții - adesea chiar și împotriva recomandărilor politice - până i-a găsit pe Ulysses S. Grant și William Tecumseh Sherman.

Chiar și tânăr fiind, Lincoln părea să răzbată cu privirea mult dincolo de vremurile sale. La 28 de ani, în Discursul de la Lyceum [1838, despre importanța statului de drept - n.trad.], el avertiza în privința pericolului oamenilor cu ambiție „colosală” aflați în căutarea „gloriei eterne”, indiferent dacă ar fi obținut-o prin „eliberarea sclavilor” sau prin „înrobirea oamenilor liberi”: cuvinte care l-ar putea descrie foarte bine acum pe Xi Jinping sau oricare alt prezumtiv dictator contemporan.

Și în ciuda faptului că multă educație formală nu avea, Lincoln stăpânea magistral arta vorbirii. Discursul de la Gettysburg [după bătălia cu același nume care a schimbat decisiv cursul Războiului Civil - n.trad.] și Al Doilea Discurs de Învestire se numără printre cele mai remarcabile discursuri scrise vreodată în limba engleză. Primul se remarcă inclusiv prin simplitate și concizie; al doilea mai ales prin emoția puternică pe care o insuflă Lincoln clarificându-și dezgustul față de sclavie, deplângând faptul că „acest teribil flagel al războiului” ar putea continua „până când fiecare strop de sânge scos la lumină de bici va fi fost răscumpărat cu câte un strop scos de sabie”. Șase săptămâni mai târziu Lincoln a fost omorât de John Wilkes Booth, un fanatic pro-sclavie care era convins că generalul sudist Joe Johnston încă mai avea o șansă de a câștiga războiul, cu condiția ca Lincoln să fi fost ucis.

Lincoln nu a făcut paradă cu elocvența lui. Ba chiar din contră, la fel ca Eisenhower și Reagan era conștient că uneori poate fi util să fii subestimat. Acea virtute se situează cel mai mult în antiteză cu așteptările de la putere ale lumii moderne. „Lumea nu prea va băga de seamă și nici mult timp nu-și va aminti ce spunem noi aici”, afirma Lincoln la Gettysburg. Lumea își amintește totuși, în mare parte mulțumită cuvintelor lui. Însă ideea lui Lincoln era aici că faptele contează cel mai mult.

Unele voci critice cărora le place să se creadă mai istețe decât Lincoln consideră că el era incapabil să privească dincolo de prejudecățile vremurilor lui. Unii chiar au încercat să-l șteargă cu totul din peisaj. Comitetul Școlar din San Francisco a votat în 2020 redenumirea Liceului Lincoln, decizie care a provocat indignare și a și fost anulată mai apoi - dar nu înainte de a ne releva o șocantă amnezie istorică.

Frederick Douglass – care chiar avea motive să fie critic la adresa lui – îl numea pe Lincoln „unicul om alb pe care l-am cunoscut vreodată căruia nu e nevoie să i se spună că eu îi sunt egal”. Verdictul lui atârnă mai greu decât orice test contemporan cu turnesol ideologic. Lincoln l-a invitat pe Douglass la Casa Albă și l-a transformat într-un simbol al reconcilierii și includerii sociale de după Războiul Civil.

Poverile personale ale lui Lincoln erau apăsătoare: un mariaj dificil, moartea fiului său, toți morții războiului. Și totuși, în toiul întunecimii din vara lui 1864, când el credea că ar fi putut pierde realegerea și Uniunea s-ar fi prăbușit, Lincoln începuse să pregătească în secret transferul pașnic al puterii către un potențial succesor.

Trăim vremuri în care cinismul trece adesea drept înțelepciune și forța autentică se îneacă în marea de indignare teatrală. Lincoln ne reamintește însă că măreția nu rezidă în fariseism, ci în perseverență. Nu în lozinci, ci în sacrificiu.

Astfel că eu îi sunt recunoscător Providenței că în vremea în care am fost supuși celei mai grele încercări am avut un conducător de talia lui Lincoln. Și la fel ar trebui să fim cu toții.

(Articol scris de Paul Wolfowitz, politolog la Hoover Institution, cu contribuția lui Maulik Dhakal)

Sursa: Rador Radio România