După cum scria cândva Hemingway, referindu-se la faliment, colapsul regimurilor autocrate tinde să se desfășoare gradual, iar apoi brusc - puțin câte puțin, până când cade totul deodată, notează The Atlantic.

Nu e doar o metaforă literară. Adepții unui tiran îi rămân loiali numai atât timp cât el le poate oferi protecție de furia compatrioților. Dubiile în privința președintelui sirian Bashar al-Assad au început cu siguranță să ia amploare treptat, începând din 2022, când susținătorii lui ruși au început să-și retragă trupe și armament în Ucraina. Ceva mai recent, atacul Israelului asupra conducerii Hezbollahului a legat de mâini Iranul, celălalt aliat al lui Assad, care nu mai poate să-l ajute nici el.

Atunci, după ce un set bine organizat și extrem de motivat de opozanți înarmați a cucerit Alepul pe 29 noiembrie, mulți din adepții regimului au încetat brusc să mai lupte pentru el. Assad s-a făcut nevăzut. Scenele care au urmat astăzi la Damasc - doborârea statuilor, oameni făcându-și poze în palatul prezidențial - sunt aceleași pe care le-am mai putut vedea și la Caracas, Teheran sau Moscova în zilele în care soldații respectivelor regimuri și-au pierdut încrederea în conducere, iar publicul și-a pierdut și el frica de acei soldați.

Similitudinile între aceste regimuri sunt reale, întrucât Rusia, Iran, Venezuela, Coreea de Nord și, până acum, Siria aparțineau cu toate aceleiași rețele informale a autocrațiilor. Trupele și mercenarii Rusiei și-au petrecut ultimul deceniu luptând în Ucraina, Orientul Mijlociu și Africa. Operațiunile politice și de spionaj ale Rusiei caută să submineze, domine sau răstoarne guvernele democratice din Moldova, Georgia, și, cel mai recent, România. Începând din 2015 trupele rusești l-au ținut la putere pe Assad, în colaborare cu Iranul și interpușii acestuia, Hezbollah. Războiul Rusiei din Ucraina e posibil datorită dronelor iraniene, soldaților și muniției de la Phenian și ajutorului clandestin oferit de China. Rusia, Iran, Cuba, și China colaborează pentru a menține la putere regimul din Venezuela, care și el și-a dezamăgit în mod catastrofal populația.

Chiar dacă multe dintre aceste cazuri sunt conflicte militare, președintele rus Vladimir Putin crede că luptă și într-un război al ideilor, convingându-i și pe alții să i se alăture. Și în Siria și în Ucraina ocupată Rusia a înlesnit ori creat deliberat regimuri care nu numai că își reprimă opozanții, ci mai și fac paradă cu demonstrarea unui dispreț flagrant față de drepturile omului și statul de drept, concepte despre care Putin pretinde că sunt de domeniul trecutului. Când Putin vorbește despre o nouă ordine mondială ori despre o „lume multipolară”, cel mai recent luna trecută, el vrea să spună că-și dorește să construiască o lume în care cruzimea să nu-i poată fi limitată, în care el și ceilalți dictatori ca el să se bucure de impunitate și în care să nu existe valori universale, nici măcar sub formă de aspirații.

Rezultatele sunt izbitoare. După 2011 Rețeaua Siriană a Drepturilor Omului a documentat peste 112.000 de dispariții - bărbați, femei și copii arestați arbitrar și încarcerați fără nici o justificare formală ori juridică. În închisorile lui brutale regimul a torturat zeci de mii de oameni, ținându-i în întuneric, refuzându-le orice contact cu lumea exterioară. Assad e renumit pentru că a folosit arme chimice contra propriului popor după care a mințit că n-a făcut-o. Lovituri aeriene comune ruso-siriene au vizat intenționat spitale și au practicat „dubla lovitură”: bombardezi o țintă civilă, după care o mai bombardezi o dată la scurt timp, ca să-i omori și pe salvatori.

Războiul Rusiei din Ucraina e la fel de crud și de ilegal, de multe ori fiind copiate tactici din Siria. Și în Ucraina ocupată mii de primari, lideri locali, profesori și personaje culturale au dispărut fără urmă în custodia forțelor de securitate. Fostul primar din Herson, răpit în iulie 2022, se pare că e încarcerat într-o închisoare ilegală din Crimeea; primarul din Dniprorudne a murit recent în arest. În restul Ucrainei Rusia țintește deliberat spitale și infrastructură civilă, exact cum o făcea împreună cu Damascul în Siria. „Dublele lovituri” sunt ceva obișnuit și-n Ucraina.

Genul acesta de cruzime rece, deliberată, bine planificată are și o logică: Brutalitatea e menită a inspira deznădejdea deplină. Campanii bazate pe minciuni ridicole și propagandă cinică au rolul de a genera apatie și nihilism. Arestările arbitrare au împins milioane de oameni să emigreze din Siria, Ucraina și Venezuela, generând mari valuri de refugiați destabilizatoare și ducându-i la disperare pe cei rămași. Disperare care, din nou, face parte din plan. Aceste regimuri vor să-și lase supușii fără nici un fel de capacitate de a-și planifica un alt viitor, vor să-i convingă că dictatura e eternă. „Conducătorul nostru pe veșnicie” - acesta era sloganul dinastiei Assad.

Însă toate aceste regimuri „veșnice” au un defect fatal: soldații și polițiștii fac și ei parte din populație. Au rude care suferă, veri și prieteni care au resimțit represiunea politică și efectele colapsului economic. Au și ei îndoielile lor și-și pot pierde și ei încredere de sine. În Siria tocmai am văzut rezultatul acestui fapt.

Nu știu dacă evenimentele de azi vor aduce pace și stabilitate în Siria, pentru a nu mai pomeni de libertate și democrație. O entitate care s-a auto-denumit Guvern Național de Tranziție pare să fi emis un comunicat care le cere sirienilor să se „unească și să fie solidari” pentru a „reconstrui statul și instituțiile lui” și pentru a începe o „reconciliere națională cuprinzătoare”, inclusiv revenirea tuturor refugiaților.

Printre comandanții armatelor rebele se află și extremiști islamici; într-un interviu pentru CNN Abu Mohammad al-Jolani, șeful celei mai mari grupări, Hayat Tahrir al-Sham, și-a calificat fosta apartenență la Al-Qaeda drept o greșeală din tinerețe. Poate fi o tactică retorică ori propagandă sau irelevant. În timp ce scriu acest text sirienii jefuiesc palatul prezidențial din Damasc.

Totuși, finalul regimului Assad înseamnă ceva nou, și nu doar pentru Siria. Nu există nimic mai rău decât deznădejdea, nimic mai nociv pentru suflet decât pesimismul, suferința, disperarea. Colapsul acestui regim susținut de Rusia și Iran deschide, brusc, posibilitatea schimbării. Viitorul ar putea arăta altfel. Iar posibilitatea aceasta inspiră speranțe peste tot prin lume.

sursa: RADOR RADIO ROMÂNIA