Trebuie să discutăm despre Ucraina. În timp ce atenția lumii s-a îndreptat spre războiul dintre Israel și Hamas, acest pământ bogat și întunecat a fost zguduit de un dur cutremur, comentează Daniel Hannan în The Telegraph.

Contraofensiva Ucrainei a eșuat sau, potrivit declarațiilor lui Volodimir Zelenski, „nu a dus la rezultatele scontate”.

Pe măsură ce ucrainenii vlăguiți se retrag din fața meterezelor ridicate de ruși și de pe terenurile minate, inițiativa le revine iar invadatorilor. Rusia înaintează prin rămășițele "scheletice" a ceea ce ar fi trebuit să fie Marinka, un oraș din regiunea Donețk, poate, de o importanță mai degrabă psihologică decât strategică. Rachetele atacă din nou Kievul. Prima Doamnă a Ucrainei, Olena Zelenska, a apelat la BBC ca să avertizeze că țara sa se confruntă cu un „pericol de moarte”.

Acum este rândul ucrainenilor să se regrupeze și să încerce să-și păstreze ce au. La fel ca în 1914, o linie fortificată străbate frontul, din Delta Niprului spre frontiera rusească. Și, tot la fel ca atunci, tehnica militară este în dezavantajul apărătorului, astfel încât micile victorii sunt câștigate cu un preț imens.

În definitiv, Primul Război Mondial s-a încheiat în parte pentru că aliații dispuneau de mai mulți oameni. Într-un mod dur, ei au putut, mai ales după implicarea deplină a Americii de pe la începutul anului 1918, să trimită mai mulți oameni pe front comparativ cu Puterile Centrale.

De această dată, avantajul demografic este de partea Rusiei, a cărei populație este de peste trei ori mai mare decât cea a Ucrainei. Rusia a reorientat o treime din producția civilă de dinainte de război spre armament și muniție, iar acum ar putea merge până la capăt date fiind dronele – echivalentul modern al sârmei ghimpate și al mitralierelor care i-au ajutat atât de mult pe apărători prin noroaiele Olandei.

Pentru ruși, costurile pe termen lung ale acestei reveniri la o economie în vremuri de război sunt exorbitante. Vladimir Putin i-a condamnat pe greu încercații „mujici” la ani întregi de lipsuri și foamete. Dar, deocamdată, asta a mers. Rusia a răzbit până în iarnă fără vreo înaintare a Ucrainei.

Suntem cu toții înclinați să fim părtinitori și, fără îndoială, se vor scrie articole despre cât de greu este să pui la treabă niște vajnici apărători. Dar acest blocaj era departe de a fi previzibil în momentul lansării contraofensivei din iunie.

M-am numărat printre cei care se așteptau ca Ucraina să ajungă din nou la Marea Azov – un avans care ar fi putut prea bine să pună capăt războiului. În 2022, Ucraina demonstrase că rușii nu pot să reaprovizioneze Crimeea prin Strâmtoarea Kerci. Ruperea podului terestru ar fi lăsat garnizoana rusă izolată în peninsulă. Ucraina le-ar fi întrerupt curentul electric și aprovizionarea cu alimente, putându-se astfel deschide o cale spre negocieri.

De ce m-am înșelat oare? Am discutat nu doar cu ucraineni, ci și cu observatori britanici din sectorul militar, cu informații directe de pe front. În 2022, ei au urmărit victoriile uimitoare ale ucrainenilor din Harkiv și Herson – victorii care au încurajat Occidentul să ofere niște materiale pe care anterior ezitaseră să le trimită, de teamă să nu ajungă în mâinile inamicului.

Dar invadatorii au învățat din greșelile anterioare. Primăvara trecută, în timp ce Ucraina se grăbea să-și instruiască oamenii pentru ca ei să poată folosi noile arme, Rusia a împânzit cu mine kilometru după kilometru, a ridicat fortificații, a săpat tranșee și a strâns drone.

Acum Putin nu mai are nevoie decât să mai reziste încă 12 luni. Chiar dacă Donald Trump nu va fi reales – fostul președinte nu face niciun secret din admirația sa față de tiranul rus, odată ajungând atât de departe încât a spus că are mai multă încredere în Putin decât în serviciile de securitate ale SUA – congresmenii republicani s-au pronunțat împotriva războiului. Săptămâna trecută, ei au blocat ajutorul de 88 miliarde lire sterline pe care președintele Biden dorea să-l aloce Ucrainei.

Se prea poate ca temerile lor să fie doar de ordin financiar, dar un motiv mai important ar fi antipatia lor față de Biden – același impuls mârșav care a făcut o generație anterioară de republicani să se opună războiului lui Harry Truman din Coreea. Pentru aripa MAGA (prescurtare a sloganului electoral al lui Trump – Make America Great Again! - n. r.), ar putea fi vorba și despre niște resentimente legate de micul rol jucat de Ucraina în drama demiterii lui Trump.

N-ați putut să nu observați schimbarea mișcărilor lui Putin. Multă vreme, el a fost prea speriat ca să treacă dincolo de granițele Rusiei. Lăsând la o parte mandatul internațional de arestare, el se temea pe bună dreptate de un asasinat. Singurele sale deplasări au fost în state ex-sovietice și în două state dictatoriale prietene – Iran și China.

Dar, în această săptămână, el a vizitat două state dictatoriale neutre – Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită. Imaginile nu lasă nicio îndoială că a fost vorba de acest despot în persoană, și nu de o dublură. Ce l-a făcut să aibă încredere să se deplaseze în niște locuri care întrețin cu Occidentul relații în materie de securitate? Să fi fost vorba despre vreo tentativă de înțelegere? Să li se fi cerut oare saudiților să-l tragă de limbă, discret și pe ocolite, ca posibil preludiu al unor tratative de pace?

Dacă așa stau lucrurile, democrațiile occidentale s-ar confrunta cu un dezastru de amploarea celui provocat de Canalul de Suez. Orice acord care ar veni în sprijinul agresiunii ruse le-ar semnala celorlalte state din lume că NATO, cu toată bogăția și cu tot armamentul său, nu-și va putea atinge minimul obiectiv de a salva o țară pe care cei mai puternici membri ai săi – SUA și Regatul Unit – au luat-o sub oblăduirea lor.

Susținerea intervenției din Ucraina nu se datorează faptului că Ucraina ar fi o democrație liberală. Desigur, în general este mult mai liberală decât Rusia, dar ea se află cu mult sub standardele noastre. Partidele rusofile au fost interzise, existând temeri ca interdicția să se răsfrângă și asupra politicienilor prooccidentali din opoziție.

Săptămâna trecută mă aflam la o conferință a partidelor de centru-dreapta, la care urma să vorbească și fostul președinte, Petro Poroșenko. În ultima clipă, lui și altor doi parlamentari li s-a interzis să părăsească Ucraina și, deși patriot fiind, Poroșenko nu a dorit să provoace scandal, asta m-a făcut să mă întreb, și nu pentru prima oară, de ce refuză Zelenski să atragă alte partide într-o coaliție pe timp de război.

Apoi, în 1939, și Polonia a fost condusă de un guvern dictatorial. Asta nu a schimbat faptul că ea fusese atacată fără să fi lansat provocări după ce noi îi garantaserăm independența – la fel cum am garantat și independența Ucrainei în 1994, când țara a renunțat la arsenalul nuclear.

Dar, acum, lucrurile nu s-a încheiat încă. Ucraina a scos Rusia din vestul Mării Negre, lăsându-l din nou deschis navigației internaționale. Ar trebui să fim însă atenții la tendința observată și de George Orwell în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, respectiv, faptul că intelectualii sunt tentați să interpreteze exagerat noile situații de ordin militar - o tendință care, în opinia lui, nu este împărtășită și de oamenii de rând.

La fel ca în cazul pesimismului excesiv semnalat după invazia Rusiei sau al excesivei euforii semnalate în momentul recuceririi Hersonului, e bine să nu facem prea multe deducții în privința situației actuale.

Este încă posibil să ne imaginăm un acord de pace care nu va recompensa în mod deschis agresiunea. Poate că "oblasturile” (oblast – regiune, în rusă și ucraineană) din est ar putea căpăta o autonomie sub o ușoară suveranitate ucraineană, poate că s-ar putea organiza un referendum cu sprijin internațional în vederea unei Crimei demilitarizate.

Dar dacă Rusia sfârșește prin a-și anexa prin forță un teritoriu, nu doar Occidentul va avea de pierdut, ci și întreaga ordine internațională stabilită după 1945.

În lume se lasă frigul. Nopțile devin mai lungi.

Sursa: RADOR RADIO ROMÂNIA