Ajuns la Casa Albă în urmă cu patru ani, în umbra eforturilor predecesorului său, Donald Trump, de a se agăța de putere în continuare, Joe Biden are parte de aceeași umbră la sfârșitul domniei sale: revenirea răzbunătoare a aceluiași, la fel de zgomotos și omniprezent pe toate fronturile. O stare de resemnare față de o nouă eclipsă, de data aceasta totală, pare să însoțească încheierea unei jumătăți de secol de viață publică a democratului, după cea din vara anului trecut. Atunci Biden, în vârstă de 81 de ani și în mod evident cu puteri împuținate pentru cerințele unei noi campanii (sau chiar pentru îndatoririle mandatului său), a trebuit să renunțe la candidatură la presiunea taberei sale și a transmis – prea târziu, fără îndoială – ștafeta vicepreședintelui său, Kamala Harris. După care a urmat o înfrângere a democraților în Congres, citită pe scară largă ca o respingere a administrației sale de către alegători.

De la primul dintre discursurile sale solemne de adio rostite pentru a-și explica retragerea și până la amurgul mandatului său unic, ambiția rămâne inflexibil aceeași - de „a uni națiunea” prin restabilirea normelor și a unei anumite idei de decență și de demnitate a puterii. Ambiție redusă de revenirea rivalului său la starea derizorie a unei paranteze aproape anacronice în mijlocul acestei epoci Trump pe care Biden credea că o închide, că o reduce la un accident al istoriei – dar accidentul a fost el, până la urmă.

Respectarea cutumelor, înainte ca acestea să fie anihilate. Chiar dacă acest lucru a însemnat să-l primească cu toată cordialitatea în Biroul Oval, la jumătatea lunii noiembrie, pe același Trump care îi refuzase acest gest de curtoazie în 2020 și pe care de atunci nu a încetat să-l indice ca pe un pericol existențial pentru „sufletul națiunii”. Chiar dacă acest lucru a însemnat să nu renunțe la tradiționala vacanță a familiei Biden în Insulele Virgine americane, respectată de ani de zile, deși ar fi putut „sprinta până la linia de sosire”, pentru ca administrația în vigoare să realizeze tot ce era încă în puterea sa înainte de învestirea noului președinte, din 20 ianuarie.

Lame duck

În jargonul politic anglo-saxon, Biden este acum „lame duck”, adică încă în funcție, dar deja deposedat de aura și autoritatea sa după renunțarea aproape forțată din vara trecută, apoi de înfrângerea democraților la urne și de cota sa în sondaje, la un nivel istoric de 38%, cu doar patru puncte mai mult decât Trump în urmă cu patru ani, a doua zi după ce susținătorii săi au atacat Capitoliul.

În acest scop, executivul democrat lucrează la alocarea și distribuirea rapidă a miliardelor de dolari prevăzute de planurile istorice de investiții în tranziția energetică, infrastructura și reindustrializarea țării, precum și a fondurilor alocate sprijinului economic și militar pentru Ucraina – toate sub amenințarea unei viitoare interdicții trumpiste. În Senat, unde majoritatea democrată s-a fragilizat, aliații săi s-au grăbit să confirme suficienți judecători numiți de Biden pentru a depăși procentajul din mandatul anterior și, astfel, să repopuleze instanțele federale cu 235 de magistrați care ar putea constitui un scut de apărare împotriva viitoarelor abuzuri și excese ale executivului republican.

Reprezentantul democrat din Illinois, Dick Durbin, a salutat faptul că lanțul de confirmări de „personalități înalt calificate, independente și imparțiale din cadrul sistemului judiciar federal” a permis ca „mai mult de unul din patru judecători în funcție în prezent să fie numiți de către Biden”.

Pe frontul simbolic, Biden a răsplătit Angola cu prima sa călătorie oficială în Africa, asociată cu un pachet de parteneriate și investiții, petrecută la scurt timp după ce a devenit, la jumătatea lunii noiembrie, primul președinte american care a vizitat Amazonul pentru a susține lupta împotriva „amenințării existențiale la adresa tuturor națiunilor noastre” reprezentată de schimbările climatice (o cauză de care succesorul său își bate joc).

De asemenea, a decorat mai multe personalități cu „Medalia prezidențială a Libertății”, printre care Hillary Clinton sau George Soros, ambii urâți de republicani, care s-au grăbit să evoce o „parodie”.

Biden a intenționat să onoreze unele promisiuni remarcabile, dar ultimul act al președinției sale a fost marcat de cele pe care în cele din urmă nu a reușit să le țină, cum ar fi grațierea oferită la începutul lunii decembrie fiului său Hunter, după ce a jurat luni de zile că nu o va face. O schimbare de atitudine justificată, potrivit președintelui, prin tratamentul nedrept de sever suferit de fiul președintelui, urmărit penal și condamnat pentru fapte pe care sistemul de justiție federală le urmărește de obicei rar.

În mod similar, alegerea de a comuta pedepsele majorității deținuților aflați în anticamera morții din închisorile federale, cu câteva excepții (trei condamnați pentru atac armat în masă), nu a reușit să imprime direcția unui principiu împotriva pedepsei cu moartea.

La fel ca mirajul amânat constant al unei încetări a focului în Orientul Mijlociu, președintele în exercițiu a avut o serie de probleme majore de abordat pe scena internațională – unde experiența și expertiza au fost întotdeauna mândria lui.

Luminile rampei și atenția s-au mutat deja în altă parte. Nu numai că Trump este acum obiectul atenției șefilor de stat străini (la Mar-a-Lago au mers canadianul Justin Trudeau, italiana Giorgia Meloni sau secretarul general al NATO, Mark Rutte, iar Trump a fost invitat de Emmanuel Macron la redeschiderea Notre-Dame de Paris), dar el reușește, prin discursurile aproape zilnice și amenințările de pe rețelele de socializare, să prevină orice progres major al acțiunilor diplomatice care au loc înainte de inaugurarea sa. În plus, Trump își arogă deja sănătatea economiei americane și a piețelor sale financiare, urmând să tragă clopoțelul de la deschidere pe Wall Street pentru a sărbători recentul trofeu de „personalitatea anului” acordat de revista Time.

Amărăciune și resentimente

Așadar, în loc să-și finalizeze bilanțul, Biden își dedică ceea ce îi mai rămâne din mandat pentru a-și asigura posteritatea democratică. Discursul său a devenit considerabil mai rar în ultimele luni – cu atât mai flagrant după dispariția din sfera publică a vicepreședintelui său Kamala Harris, după înfrângerea ei electorală.

Dar bătrânul președinte intenționează totuși să se laude cu moștenirea sa și cu realizările sale majore într-o serie de discursuri. Primul dintre acestea a avut loc la mijlocul lunii decembrie la Brookings Institution, un prestigios think tank din Washington, unde a susținut un discurs auto-laudativ de o jumătate de oră despre redresarea economiei americane post-pandemie, împănat cu câteva regrete.

Cele 16 milioane de locuri de muncă noi create, rata șomajului redusă permanent la cel mai scăzut nivel din ultimele decenii, explozia record a noilor start-up-uri, aterizarea reușită post-inflație. Apoi măsurilor de justiție socială care vizează clasa de mijloc, un angajament fără precedent din partea Biroului Oval alături de sindicate și, mai ales, planuri masive de investiții, ale căror roade se vor vedea după câțiva ani – și succesorul său se va bucura de laurii lor. „Această creștere economică nu a fost lipsită de durere”, a trebuit să recunoască președintele, menționând „inflația”, care astăzi pare a fi principalul motiv al nemulțumirilor alegătorilor împotriva sa. Într-adevăr, în timp ce economia SUA a crescut spectaculos sub Biden, a crescut și inegalitatea – iar președintele era deja plecat în vacanța tropicală când un raport federal anual de la sfârșitul lunii decembrie a dezvăluit că numărul persoanelor fără adăpost din țară a crescut cu 18% în ianuarie trecut.

Adevărurile supreme

Deja supraprotejat și excepțional de taciturn față de presă pe tot parcursul mandatului său, Biden aproape că nu mai răspunde niciodată la întrebări atunci când își dă acordul pentru conferințele de presă. Cu excepția comunicărilor sale de criză, al căror conținut și stil sunt dictate de evenimentele actuale – moartea lui Jimmy Carter sau bombardamentul de pe Bourbon Street în New Orleans, discursurile se adresează mai mult istoriei decât contemporanilor săi.

Dacă e să credem indiscrețiile recente din anturajul său apropiat dezvăluite de Washington Post, Biden are amărăciunea și resentimentele de a nu fi putut duce până la capăt a doua sa campanie împotriva lui Trump, încă convins că ar fi putut câștiga – când toate datele disponibile indică astăzi chiar mai mult decât la momentul retragerii sale cât de mult se îndrepta atunci către un dezastru istoric. De fapt, primul octogenar din istoria prezidențială americană (a priori nu ultimul, întrucât Trump ar urma să treacă acest prag în decurs de un an și jumătate) nu pare înclinat să facă din amurgul său nici un moment al bilanțului, nici un timp al confesiunii. Sau cel puțin nu pentru muritorii de rând. Pentru că foarte catolicul Joe Biden are o întâlnire pe 10 ianuarie la Roma, pentru un al treilea și ultim tête-à-tête în patru ani cu papa, căruia a ales să-i dedice ultima călătorie prezidențială.

Sursa: Rador Radio România