Sunt 27 de state membre cu 27 de seturi distincte de partide - centru-dreapta, centru-stânga, extrema dreaptă, extrema stângă, conservatori, verzi - și 27 de seturi de statistici de întors pe toate fețele.

Și fiindcă nu e vorba de alegeri naționale, deci nu schimbă de obicei administrații, se întâmplă adesea ca alegătorii să le trateze ca pe un experiment, votând partide pe care nu le-ar alege să le conducă țara sau chiar votând în semn de protest împotriva oricui s-ar afla la putere în acel moment, cum procedează și americanii la alegerile de mijloc de mandat. Ceea ce le face atrăgător - sau alarmant - de impredictibile.

După Brexit, britanicii nu mai votează pentru PE, deși nu prea le păsa oricum de aceste alegeri. Americanii sunt dintotdeauna destul de confuzi în privința instituției (cu excepția cazurilor în care se dovedește brusc că poate avea o influență legislativă masivă). În orice caz, presa anglo-americană a avut mereu nevoie de o formulă succintă pentru a rezuma această cursă de cai continentală, încâlcită și nuanțată, iar în dimineața de după votul de duminică au găsit una: Ascensiunea Extremei Drepte. Și ideea complementară care a urmat imediat? Și America ar putea s-o ia pe același drum.

Permiteți-mi acum să complic lucrurile chiar mai rău.

Aplicate Franței, titlurile alarmante au fost destul de corecte: partidul Reuniunea Națională (RN) al lui Marine Le Pen, de extrema dreaptă, anti-establishment (care în realitate face parte de decenii din establishment-ul francez, deși n-a ajuns încă la guvernare), a golit masa, ceea ce în sistemul politic francez înseamnă că a obținut cam o treime din voturi. A fost în mod limpede un vot de protest; l-a vizat în mod limpede pe președintele francez Emmanuel Macron, iar el a replicat pe potrivă. A convocat alegeri generale anticipate, lucru care va forța electoratul francez să decidă dacă își dorește cu adevărat ca Le Pen nu doar să-l reprezinte în PE, ci să-i conducă țara.

El pariază pe faptul că electoratul nu-și dorește așa ceva. La alegerile naționale din Franța regulile sunt diferite: se votează în două tururi, ceea ce înseamnă că învingătorul trebuie să obțină un procent mai mare. Dacă se înșală, Le Pen ar putea ajunge premier, însă va trebui să împartă puterea cu Macron, care va avea la dispoziție trei ani pentru a-i face viața mizerabilă. Dacă are dreptate, ea va pierde din nou, cum a mai făcut-o de multe alte ori.

Aproape în privința oricare altei țări, titlurile anglo-americane s-au înșelat. În Polonia, fostul partid de guvernare de extrema dreaptă a ieșit pe locul doi pentru prima oară în ultimul deceniu, învins de actualul partid de guvernare de centru-dreapta (din al cărui guvern face parte și soțul meu, Radek Sikorski). În Ungaria un partid „insurecțional” nou-nouț de centru-dreapta a atras pe neașteptate voturi de la partidul autocrat de guvernare al lui Viktor Orbán. În Slovacia, Olanda, ba chiar Italia și Franța, centrul-stânga a obținut rezultate mai bune decât la alegerile anterioare. În Scandinavia și Spania extrema dreaptă a obținut rezultate mai proaste.

În Germania povestea e mai complicată. Coaliția de guvernare cu trei partide a avut rezultate proaste, însă partidul de extrema dreaptă Alternativă pentru Germania (AfD), năpăstuit de scandaluri care-l conectează cu bani rusești și simpatii naziste, a obținut rezultate și mai proaste (16%), cel puțin în raport cu așteptările de acum câteva luni. Nu vreau să minimalizez pericolul reprezentat de AfD, cu retorica lui veninoasă și legăturile financiare cu Rusia, nici pe cel al formațiunii-soră din Austria, care a câștigat alegerile, deși la limită.

Însă adevărații învingători au fost în Germania creștin-democrații de centru-dreapta, care nu sunt nici pro-naziști, nici rusofili. Din contră, ei pledează de luni și luni pe lângă cancelarul german Olaf Scholz să ajute Ucraina și mai mult, nu mai puțin.Din perspectiva americanilor, mesajul transmis de aceste alegeri e alarmant și surprinzător, dar nu din cauza celor ce se petrec în Europa.

Priviți pe întreaga întindere a continentului, indiferent că vorbim de Giorgia Meloni, premierul italian al cărei partid se trage din mișcarea fascistă a lui Mussolini, sau de Le Pen, ale cărei rădăcini le regăsim cu adevărat la Vichy [colaboraționismul francez cu naziștii - n.tr.], ori de olandezul Geert Wilders, care-și califica odinioară propriul parlament drept un „fals”, și veți vedea că liderii extremei drepte au izbutit tocmai pentru că par să se fi apropiat de centru, încercând să sune mai puțin extremist, abandonându-și unele obiecții și acceptând unele asocieri preexistente precum UE și NATO. E drept că ei chiar vorbesc mult despre imigrație și inflație, dar și partidele consacrate vorbesc despre aceste subiecte.

Poate că și-au păstrat în secret obiective mai radicale - Le Pen ar putea foarte bine să plănuiască subminarea sistemului politic francez dacă va câștiga, și nici nu cred că și-a rupt legăturile cu Rusia -, dar ideea e că ei câștigă pentru că-și ascund de alegători acel radicalism. Donald Trump nu este la fel cu acești politicieni. Fostul președinte nu se trage mai spre centru și nici nu încearcă să pară mai puțin beligerant.

Nici nu încearcă să accepte asocierile preexistente. Din contră, cu fiecare zi parcă sună și mai extremist, și mai necontrolat, și mai periculos. Meloni nu i-a determinat pe simpatizanții ei să blocheze rezultatele unui scrutin. Le Pen nu perorează despre răzbunare. Wilders a acceptat să intre într-o coaliție de guvernare, ceea ce înseamnă că e capabil de compromis cu alți lideri politici, ba chiar a promis că-și va păstra „la sertar” celebra ostilitate față de musulmani.

Până și Orbán, cel care a mers cel mai departe cu distrugerea instituțiilor țării sale și care a rescris constituția Ungariei spre propriul său beneficiu, nu se laudă în gura mare că vrea să fie un autocrat. Trump o face. Dar și oameni din jurul lui vorbesc deschis despre cum vor să distrugă democrația americană. Nimic din toate acestea nu pare să-l afecteze electoral, alegătorii părând să-i accepte acest extremism radical, distructiv, ori cel puțin să nu fie deranjați de el.

Clișeele presei americane despre Europa sunt eronate. Realitatea e că extrema dreaptă europeană e în ascensiune în unele locuri, dar și în cădere în altele. Iar noi nu suntem „în pericol” s-o luăm pe urmele europenilor în direcția extremismului, fiindcă deja i-am întrecut demult. Dacă Trump va câștiga în noiembrie, America ar putea radicaliza Europa, iar nu invers.

Opinie de jurnalista polonez-americană Anne Applebaum, în The Atlantic.

sursa: RADOR RADIO ROMÂNIA