Puterile regionale precum Turcia sunt hotărâte să se așeze la masă în loc să figureze în meniu.

Întâlnirea din Bali a președinților Joe Biden și Xi Jinping, cu ocazia reuniunii G20, a reprezentat un paradox. Desfășurată în condițiile familiare ale întâlnirilor la nivel înalt din perioada Războiului Rece, la care erau scoase în evidență respectul și comportamentul adecvat, ea a reprezentat cea mai bună probă de până acum în favoarea ideii că nu am revenit de fapt la un nou Război Rece.

Mai simplu spus, peisajul geopolitic în curs de reconfigurare e influențat de nesiguranța și ambiția a ceea ce am putea numi "Puterile Mijlocii”, mai degrabă decât de vreo mare strategie a Regatului Mijlociu [China - n.trad.].

Văzut de la distanță, războiul Rusiei împotriva Ucrainei poate părea o repetare a confruntării din vremea Războiului Rece dintre "lumea liberă” și autoritarismul rus (și cel chinez). Dar, privit mai de aproape, tabloul se complică.

Dacă aliații Americii din Europa s-au unit în apărarea Ucrainei și împotriva susținerii tacite a Beijingului pentru războiul lui Vladimir Putin, alte țări, mai ales cele din sudul global, au reacționat diferit. Ceea ce este și logic în contextul colapsului ordinii internaționale de după Războiul Rece.

Un vechi aliat din vremea Războiului Rece, Arabia Saudită, și un partener actual de securitate, India, și-au revizuit recent legăturile cu SUA, aruncându-și verighetele în speranța unei relații mai deschise. Saudiții au început să curteze statele BRICS. Indienii, pe de altă parte, au dezvoltat un apetit apreciabil pentru petrolul rusesc la preț redus (deși e drept că în septembrie Narendra Modi l-a admonestat pe Putin pentru pornirea războiului).

Apelurile occidentale la solidaritate cu Ucraina au întâmpinat adesea urechi surde. Sudul global e în continuare reticent să perceapă rezistența Kievului în fața Rusiei drept un război anti-colonial. Propriile lor identități post-coloniale au fost configurate de lupte cu imperii europene ori împotriva hegemoniei americane, dar nu și de lupte cu Rusia ori China.

Și dacă America a avut de furcă cu nou descoperita tentație a unor aliați pentru relații deschise, și amicii Rusiei din Asia Centrală au început să cârcotească. În cazul Kazahstanului, invazia rusă din Ucraina nu a întărit relația dintre Moscova și Astana, ci practic a distrus-o.

Războiul din Ucraina a pus în evidență activismul puterilor mijlocii în calitate de motor important al reconfigurării mediului internațional. Sunt o categorie de entități extrem de diferite. Africa de Sud, India, Coreea de Sud, Germania, Turcia, Arabia Saudită și Israelul, pentru a numi doar câteva, nu prea au multe lucruri în comun.

Unele sunt democrații, alte autocrații, iar altele populează zona gri dintre cele două categorii. Aceste țări și-au format identități proprii după Războiul Rece, într-o lume interconectată în care cel mai mare partener comercial al unei țări nu este de obicei și cel mai apropiat aliat al ei și în care decuplarea tehnologică dintre SUA și China poate avea consecințe mai importante decât divergența ideologică dintre ele.

Unele puteri mijlocii sunt țări în curs de dezvoltare care trec printr-o explozie demografică, altele sunt puteri economice care se luptă cu declinul demografic. Unele și-au câștigat statutul de putere medie mulțumită întinderii geografice, altele mulțumită puterii economice. Unele sunt membre constructive și cooperante ale comunității internaționale, altele pot fi suspicioase și nu dau nimic pe gratis.

Însă toate au o trăsătură fundamentală în comun: sunt hotărâte să se așeze la masă în loc să figureze în meniu, întrucât toate dețin puterea și ambiția necesare pentru a-și putea influența propria regiune. După cum argumentează Shannon O’Neil de la Council on Foreign Relations în cartea ei "Mitul globalizării”, în cele mai multe părți ale lumii globalizarea înseamnă mai degrabă regionalizare. Aceasta e cheia influenței deținute de puterile mijlocii.

Rolul Turciei în războiul dintre Rusia și Ucraina constituie un exemplu de manual în privința activismului puterilor mijlocii. Președintele Recep Tayyip Erdoğan e împotriva alianțelor similare cu cele din Războiul Rece, făurindu-și cu ingeniozitate o ambiție cameleonică de a fi mireasa fiecărei nunți, nou-născutul fiecărui botez. Comportându-se previzibil, Ankara și-a estompat identitate de membru NATO și aliat al SUA, asumându-și în schimb rolul de mediator între Kiev și Moscova.

Activismul puterilor mijlocii poate fi salutar atunci când identifică soluții globale, cum e cazul inițiativelor climatice ale UE, și nociv atunci când tolerează ori susține invazia Rusiei din Ucraina. Dar reprezintă o nouă normalitate - o trăsătură caracteristică a noii ordini internaționale în curs de constituire.

Un lucru e sigur: nu va mai exista o conferință precum cea de la Bandung din 1955; mișcarea de non-aliniere din vremea Războiului Rece nu va fi resuscitată. Nu există niciun fel de ideologie comună a puterilor mijlocii. Din contră, ele au adesea interese divergente ori contrare. Iar mișcarea aceasta nici nu este de fapt o mișcare.

Puterile mijlocii aspiră să dețină influența globală pe care o au Washingtonul și Beijingul, însă ele sunt cât se poate de conștiente că acest lucru e extrem de improbabil. Dar, dacă în vremea Războiului Rece puterile mijlocii au fost cele care au fost nevoite să se adapteze la capriciile și planurile superputerilor, astăzi SUA și China sunt obligate să gestioneze o lume reconfigurată de activismul primelor. Invazia Rusiei din Ucraina e cel mai clar exemplu al noii noastre realități.

Sursa: RADOR