Scriu de ani buni editoriale care prezic declinul Chinei. Acel declin a devenit săptămâna aceasta indubitabil. Iar drumul la vale nu va fi unul lin - nici pentru ea, nici pentru noi, comentează Bret Stephens.

Știrea importantă e aceea că rata mortalității din China a depășit-o pe cea a natalității pentru prima oară în mai bine de 60 de ani. Ultima oară când s-a întâmplat a fost vorba de foametea provocată de politicile economice ale lui Mao Zedong, când se estimează că au murit de inaniție 36 de milioane de oameni. De data aceasta e vorba de cuplurile tinere de chinezi care, ca și cele din mai toată lumea dezvoltată, nu-și doresc copii.

Până acum declinul demografic a fost redus - 9,56 milioane de nașteri raportate la 10,41 de decese, conform statisticilor Beijingului. Aceasta, la o populație totală de 1,4 miliarde. Țara nu va duce lipsă de oameni prea curând.

Însă perspectivele Beijingului pe termen lung arată groaznic. În 1978, când Deng Xiaoping și-a inițiat reformele economice, vârsta medie a populației chineze era 20,1 ani. În 2021 era 37,9 ani, mai mare ca în SUA. China are o rată a fertilității de 1,8. Rata de substituție necesară pentru menținerea unei populații stabile e 2,1. În 2018, în China existau cu 34 de milioane mai mulți bărbați decât femei - rezultatul politicii copilului unic, care a determinat cuplurile să avorteze fetele mai frecvent decât băieții. Populația aptă de muncă a Chinei se micșorează deja de ani buni; guvernul estimează că va scădea la 700 de milioane până la jumătatea secolului.

Dacă te numeri printre cei care consideră că deja există prea mulți oameni pe planetă, toate acestea pot părea o veste bună. Dar nu e. E tot mai probabil ca China să îmbătrânească înainte să apuce să se îmbogățească, ceea ce înseamnă că sute de milioane de chinezi vor fi condamnați la o bătrânețe plină de lipsuri și adesea singuratică. Ca regulă generală, declinul populației se corelează cu declinul economic - o micșorare a populației cu 1% duce, în mare, la o diminuare a creșterii economice tot cu 1%, conform estimării lui Ruchir Sharma, fost responsabil cu piețele în curs de dezvoltare la Morgan Stanley.

Iar China, în dubla ei calitate de mare exportator și piață imensă, este de patru decenii unul dintre principalele motoare ale creșterii economice globale. Slăbiciunea ei va produce efecte în toată economia mondială.

Dar cel mai înspăimântător aspect al declinului Chinei este cel geopolitic. Atunci când democrațiile au probleme economice, ele tind să se retragă în sine și să evite riscurile. Atunci când dictaturile au probleme economice, ele tind să se reorienteze spre exterior și să-și asume riscuri mai mari. Regimurile care fie nu pot, fie nu vor să atenueze nemulțumirile interne prin reforme economice și politice încearcă adesea să le amelioreze prin aventuri externe.

E un lucru la care ar merita să ne gândim acum, când Beijingul a mai raportat și cea mai lentă creștere economică înregistrată în aproape 40 de ani. Cauza imediată este gestionarea catastrofală a pandemiei de către Xi Jinping - interdicțiile punitive de circulație, respingerea vaccinurilor străine, ridicarea bruscă a restricțiilor, minciunile necontenite.

Dar economia Chinei avea deja probleme înainte de pandemie: o bulă imobiliară pe punctul de a se sparge, o fugă a capitalului de proporții nemaivăzute, sfârșitul Hong Kongului în calitate de oraș relativ liber și respingerea tot mai frecventă a companiilor chineze precum Huawei de către țările occidentale, îngrijorate de riscul de spionaj și de furtul de proprietate intelectuală.

Un guvern pragmatic ar fi putut fi capabil să gestioneze aceste probleme. Însă Xi a numit în Politburo o bandă de indivizi care nu-i ies din cuvânt - pentru cel de-al treilea său mandat de conducător suprem, o situație fără precedent. Dacă - sau mai degrabă pe măsură ce - starea economiei se va deteriora, va fi cu atât mai probabil ca aceștia să găsească răspunsuri pentru problemele lor mai degrabă în agresiune decât în reformă. Amintiți-vă de inflația din Argentina în ajunul invadării Insulelor Falkland ori de Irakul falimentar imediat înainte de invazia din Kuweit.

Ce ar trebui să facă SUA? Trei lucruri.

Primul: descurajare. Cu cât Kievul se va descurca mai bine militar împotriva Moscovei, cu atât mai temeinic își va însuși Beijingul lecția cum că Taipeiul nu e atât de ușor de cucerit pe cât pare. Cu cât mai curând își va constitui Taiwanul stocuri apreciabile de armament ușor de folosit și greu de neutralizat, cum sunt rachetele Stinger și Javelin, cu atât mai ezitanți vor fi planificatorii militari ai Chinei să calce pe ariciul de mare. Cu cât vor ajuta SUA mai mult Japonia, Australia și alți aliați să-și consolideze armatele, cu atât mai puternic va fi efectul de descurajare asupra ambițiilor regionale ale Chinei.

Administrația acționează deja în acest sens. Dar trebuie să facă și mai mult, și mult mai repede.

În al doilea rând: dezghețul comercial. Încercarea de a pedepsi Beijingul prin tarife vamale precum cele adoptate de Donald Trump nu numai că tensionează relația, dar afectează economic ambele părți. Ar trebui să ne oferim să le abrogăm, în schimbul garanției că China își va înceta campaniile de hacking împotriva instituțiilor americane.

Dacă ne va înșela, tarifele pot fi reactivate, pot fi și dublate.

În fine: drepturile omului. Departamentul de Stat ar trebui să se folosească de orice ocazie pentru a vorbi răspicat în numele dizidenților chinezi. Jimmy Lai și Qin Yongmin, dar și alții, ar trebui să le fie americanilor tot atât de familiari cum le erau Andrei Saharov și Natan Șaranskii în anii '70. Numele lor ar trebui să fie invocate la fiecare întâlnire bilaterală cu China, nu numai pentru a le proteja viața, ci și pentru a aminti că divergențele noastre fundamentale cu Beijingul nu sunt de ordin strategic. Sunt de ordin moral.

Pe termen lung, cea mai mare speranță pe care ne-o putem face în privința Chinei ține de poporul ei. Cea mai mare investiție pe care o putem face în următoarele decenii de turbulențe este să nu ne pierdem încrederea în el.

Sursa: RADOR