„Revizionismul” este unul dintre cuvintele cheie din această perioadă. Însă în sensul englezesc, nu în cel italian. În italiană vorbim de regulă despre revizionism atunci când istoria trecută este reinterpretată și rescrisă pe baza unor noi doctrine, operațiune condusă adesea de un regim și de ideologii săi. În engleză, însă, vorbim de „puteri revizioniste” pentru a indica națiunile care doresc să „revizuiască” ordinea internațională, raportul de forțe și ierarhiile pentru a o schimba substanțial. În acest al doilea sens, revizionismul este mult mai perturbator, deoarece nu este vorba doar de a rescrie manualele de istorie, ci de a schimba lumea.

De la începutul mileniului, Rusia sub Vladimir Putin a început să practice revizionismul în cel mai agresiv și violent mod, printr-o serie de războaie: Georgia 2008, Crimeea 2014, Ucraina 2022 și alte agresiuni împotriva țărilor vecine, plus atacurile din Siria, Libia, precum și expansionismul militar în Africa și Arctica.

China sub Xi Jinping este chiar și mai revizionistă. La nivel geopolitic și militar este în desfășurare o reînarmare puternică, însoțită de acțiuni expansioniste sau deschis agresive împotriva mai multor vecini (Taiwan, Filipine, Vietnam, Japonia). Pornind de la zona Indo-Pacificului, China vrea să redimensioneze rolul Americii. În termeni militari, China nu a realizat până acum nimic comparabil cu războaiele lui Putin. Însă revizionismul său se extinde și în sfera economică, financiară și tehnologică: toate domeniile în care Rusia nu poate avea ambiții. Fie că este vorba de înlocuirea dolarului în sistemul financiar global, de construirea unui anti-G7 prin BRICS, adică de un club de națiuni emergente antagoniste Occidentului, de construirea de relații comerciale și infrastructuri pe patru continente, de dominarea  tehnologiilor „verzi”, de a urmări și a depăși America în toate tehnologiile avansate, de la microcipuri la inteligență artificială, proiectul revizionist al Chinei este aproape nelimitat.

Există și puteri revizioniste de dimensiuni regionale: Iranul și Turcia, de exemplu, două țări pentru care structura geopolitică a Orientului Mijlociu este incomodă, motiv pentru care fiecare dintre cele două are o agendă pentru a o schimba.

America a avut până acum rolul opus, apărarea ordinii globale, și pentru că această ordine – oricât de fragilă și instabilă – poartă semnele celor două perioade hegemonice ale sale: sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când establishment-ul format cu Franklin Roosevelt a creat instituții precum ONU, Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și alianțe precum NATO; apoi sfârșitul Războiului Rece când, în perioada „unipolară” Ronald Reagan, George Bush senior, Bill Clinton au lansat Epoca de Aur a globalizării, cu vaste acorduri de liber schimb (NAFTA, prima piață unică cu Canada și Mexic), cu crearea Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), plus intervenții militare în primul război din Golf (pentru apărarea suveranității Kuweitului) sau a Balcanilor.

O primă ruptură a acelui rol stabilizator - și, prin urmare, conservator - al Americii a avut loc după 11 septembrie 2001. Pentru a reacționa la atacul terorist, Bush Jr. a lansat războaiele din Afganistan și Irak care și-au extins foarte curând misiunea de a lovi și a eradica terorismul, începând să exporte democrația și hegemonia SUA în Orientul Mijlociu. Neoconservatorii lui Bush Jr. au anticipat și o aversiune față de organizațiile supranaționale precum ONU. Cu toate acestea, au continuat tradiția pe alte fronturi, cum ar fi cooptarea Chinei în OMC (2001).

Acum însă, Trump pare – uneori – să joace un alt joc. Punând laolaltă îndoielile sale străvechi cu privire la NATO cu declarațiile sale recente despre Groenlanda și Panama (care par să prefigureze o „nouă doctrină Monroe”, dreptul la stăpânire în emisfera vestică) ar putea lăsa impresia că se comportă ca un outsider, drept cineva care în loc să susțină ordinea globală și să o apere de atacurile altora, o pune mai degrabă sub semnul întrebării. În acest sens, America trumpiană poate răspunde provocărilor Chinei și Rusiei devenind la rândul său revizionistă.

Jocul lui Trump, când pare să pună America într-o poziție de outsider care se revoltă împotriva ordinii stabilite, nu este cu totul nou și nici unic. Și China face ceva similar de o bună perioadă de timp. Republica Populară a fost poate cel mai mare beneficiar al Epocii de Aur a globalizării, saltul său în modernitate și bunăstare fiind posibil datorită accesului pe care America și Occidentul i l-au oferit la piețele lor de consum, la tehnologiile și la capitalul său. Chiar și stabilitatea geopolitică și securitatea garantată de forța militară a Statelor Unite au ajutat „made in China” să cucerească lumea. China lui Xi Jinping - și parțial cea a predecesorilor săi - îmbrățișează o strategie de maximă ambiguitate: profită de fiecare beneficiu pe care îl poate extrage din relațiile cu Occidentul și, în același timp, îi predică declinul și aspiră deschis să îl înlocuiască.

Trump, în acest sens, se comportă la fel ca Xi Jinping: America sa nu a fost niciodată atât de puternică și atât de bogată, superioritatea ei față de alte națiuni chiar s-a consolidat, și cu toate acestea el se prezintă ca un outsider care trebuie să repare o situație nedreaptă, să restabilească o ordine internațională mai avantajoasă. Poziția sa poate avea o anumită justificare și s-ar putea sa fie chiar una inteligentă. Cu toate acestea, e greu ca ordinea globală să rămână intactă atunci când nu mai rămâne nimeni care să o apere.

Sursa: Rador Radio România