În zorii căderii infamului califat pe care Statul Islamic l-a instituit în Irak, poporul kurd a fost lăudat din întreaga lume pentru lupta care nu numai că i-a asigurat propria supraviețuire, dar a contribuit și la încheierea uneia dintre cele mai brutale și ucigașe teocrații ale secolul XXI.

Cu toate acestea, după prăbușirea nebuniei politice comandată de liderul jihadist Abu Bakr al-Baghdadi, soarta kurzilor, mereu în discuție din cauza Turciei, a recăzut în uitare în mass-media și diplomația internațională, care, printre altele lucruri, îl susțin pe președintele turc, pentru rolul său cheie în calitate de mediator în conflictul ucrainean, mai ales în ceea ce privește criza exporturilor de cereale necesare pe întreaga planetă, precum și pentru a nu pune veto la intrarea Finlandei și Suediei în NATO.

Cruciada lui Erdogan împotriva kurzilor amintește foarte mult de cea pe care predecesorii săi au efectuat-o împotriva armenilor la începutul secolului trecut. Un recensământ al Națiunilor Unite estimează că aproximativ 30 de milioane de cetățeni și refugiați kurzi locuiesc în Siria, Irak, Iran și Turcia, care, la rândul lor, reprezintă o cincime din cei aproape optzeci de milioane de locuitori ai Turciei, unde, de la aproape crearea sa, în 1978, Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) a fost tot mai implicat într-un război insurgent împotriva guvernului de la Ankara, care a făcut peste 40.000 de morți și al cărui obiectiv este să ceară mai multe drepturi culturale și politice, precum și să aspire la înființarea unui stat kurd independent.

Ultimul vârf de violență a avut loc pe 25 decembrie, când Ministerul turc al Apărării a raportat moartea a "douăzeci și șase de militanți în atacuri împotriva țintelor kurde din Irak și Siria", după ce doisprezece soldați turci au fost uciși de milițieni în nordul Irakului.

În luna noiembrie, un alt atac al Ankarei ucisese treisprezece luptători în aceeași regiune. Referindu-se la această situație, Erdogan a asigurat că trupele sale vor continua să opereze "până când nu va mai rămâne niciun terorist". Lucru pe care, pe de altă parte, cabinetul de război al guvernului israelian l-a folosit recent ca argument pentru a asigura că liderul turc nu poate emite judecăți morale cu privire la intervenția sa devastatoare în Gaza.

Nici metodele PKK nu-i lasă într-o poziție foarte bună. De exemplu, ca răspuns la un atac aerian turc care a ucis zece dintre membrii săi pe 26 octombrie, grupul a efectuat un atac cu bombă la Ankara. Cu câteva zile înainte, președintele turc a intensificat atacurile pentru a arăta că "îi pot distruge oriunde și oricând", așa cum a declarat el. Aceste ciocniri sunt rezultatul Operațiunii Eren, lansată de Turcia în 2021 pentru a desfășura mii de trupe pentru a lupta împotriva PKK în zonele rurale ale țării.

Pe de altă parte, armatele Ankarei continuă cu politica lor intervenționistă în zonele de frontieră ale Siriei și Irakului. Turcia menține relații foarte prietenoase cu Partidul Democrat din Kurdistan, care sprijină lupta sa împotriva PKK, în timp ce Uniunea Patriotică din Kurdistan este legată de gruparea insurgenților.

De asemenea, prezența turcă în Siria a consolidat controlul asupra zonelor pe care le ocupă și arată ambele fețe ale monedei politicii sale anti-kurde. Pe de o parte, protejează populația siriană prin restabilirea serviciilor de bază, reconstruirea infrastructurii și crearea de locuințe și, pe de altă parte, permite Armatei Naționale Siriene să acționeze cu o duritate extremă împotriva militanților și civililor kurzi. Obiectivul: să-i lipsească de baze în străinătate și să le taie din rădăcină posibilitatea de a-și forma statul independent mult visat.

Crearea acestuia este ceea ce îl îngrijorează cel mai mult pe Erdoğan, deoarece PKK este și un aliat al Forțelor Democratice Siriene, care au sprijin direct de la Washington pentru consolidarea regiunii semi-autonome pe care au înființat-o în nordul Siriei, unde, pe de altă parte, trupele Ankarei duc de ani de zile o politică de pământ ars împotriva civililor, inclusiv utilizarea deportărilor forțate și a atacurilor militare sângeroase, cum ar fi cel lansat împotriva orașului Afrin în 2018. De altfel, Turcia continuă mai degrabă să acorde prioritate distrugerii zonelor kurde precum orașul Manbij, unde încă luptă împotriva Statului Islamic, decât zonelor în care jihadiștii continuă să fluture steagul negru al Califatului.

Conflictul deschis dintre Turcia și poporul kurd s-a extins de-a lungul mai multor decenii, dar a fost întotdeauna caracterizat de a fi încapsulat în alte războaie regionale, precum lupta împotriva ISIS, diferitele conflicte care au devastat Irakul de la căderea lui Saddam Hussein (care, de asemenea, a urât poporul kurd și i-a exterminat folosind gaze, așa cum a făcut în orașul Halabja, unde, în 1988, a ucis 5.000 de oameni nevinovați), cel mai recent conflict din Siria al neclintitului Bashar Al Assad sau, printre altele, apogeul regimului șiit iranian în regiune.

La începutul anului trecut, cutremurul devastator cu magnitudinea de 7,8 grade care a lovit sud-estul Turciei, lăsând peste 25.000 de morți și provocând devastări fără precedent în istoria recentă a țării, a oferit o oportunitate de a pune capăt conflictului, deoarece PKK a declarat încetarea focului, ceva ce nu a făcut pe scară largă din 2015, dar niciuna dintre părți nu a stat la masa negocierilor, în timp ce comunitatea internațională nu a exercitat nicio presiune asupra guvernului turc sau a grupurilor rebele kurde pentru a stabili discuții. În luna iunie a anului trecut, PKK a declarat că pune capăt atacului umanitar.

De ce, atunci, ONU sau Statele Unite, susținătorul internațional mereu opac și interesat al cauzei kurde, nu au făcut presiuni asupra părților beligerante? Cu siguranță pentru că, dacă insurgenții reușesc să stabilească un stat independent în Siria, acesta ar putea fi începutul altor mișcări secesioniste kurde din Orientul Mijlociu, care ar inflama regiunea mai mult decât este deja.

În plus, sprijinirea deschisă a cauzei sale în Turcia, așa cum a făcut-o cu Peshmerga (miliția kurdă) din Irak, ar pune în pericol beneficiile geostrategice ale alianței sale fragile cu Ankara. Din acest motiv, în momentul de față, conflictul dintre Turcia și poporul kurd nu are nicio șansă să găsească o soluție diplomatică, care, se pare, nu este în interesul niciunei dintre marile puteri mondiale. Din păcate, în geopolitica internațională, salvarea de vieți nevinovate nu a fost niciodată prima prioritate.

sursa: RADOR RADIO ROMÂNIA