Vizita premierului nipon Shinzo Abe la București, însoţit de reprezentanţii a peste 30 de companii japoneze, aduce în actualitate o analiză economică realizată de ambasadorul României în Japonia, Radu Șerban, în 2015 despre două puteri economice.

Analiză de Radu Șerban, ambasador al României la Tokyo (2015)

De ce s-a exprimat îngrijorarea, la Istanbul la G-20, în luna februarie 2015, privind „anemia” economiilor Japoniei și zonei euro? „Fabricile globale”, de tipul celor din China, au nevoie și de cumpărători, altfel produc în pierdere. Dacă marii consumatori din U.E. și Japonia nu mai cumpără, atunci nici „fabricile” nu-și mai vând o bună parte din marfă.


  • Compatibilități în economia globală
  •  Vom compara, în cele ce urmează, două economii de aceeași talie: U.E. și Japonia. În fapt, nu numai talia le apropie, ci și o serie de trăsături și evoluții asemănătoare. Economii de piață mature, cu standarde ridicate de viață și însemnate sectoare ale serviciilor, ajunse la o anumită saturație a creșterii și împovărate de îmbătrânirea populației, fac eforturi să rămână în zona pozitivă a dinamicii PIB. Zona euro nu a reușit să revină la nivelul PIB din 2008, iar arhipelagul nipon s-a mulțumit cu o cvasi-stagnare în ultimele două decenii.

    În ciuda decelerării, împreună, cele două puteri economice dețin o pondere consistentă în lume: circa 30 % din PIB, 44 % din comerț și 50 % din fluxul investițional. 

     

     

     

     

    O ușoară ambiguitate privind clasamentul marilor puteri economice ale lumii ne-a atras atenția celor prezenți în sală, la conferința din Tokyo a președintelui Franței, Francois Hollande, în ziua de sâmbătă, 8 iunie 2013, la Hotel Imperial. Liderul francez se referise atunci la Uniunea Europeană drept cea mai mare economie a lumii, după care, la scurt timp, a clasat Japonia drept a treia economie globală. Chiar dacă știam cu toții la ce fel de clasamente se referă, o ușoară rumoare făcuse să planeze întrebarea: dacă pe locul 1 se află UE și pe 3 Japonia, atunci cine se află pe locul 2, SUA, sau China? Desigur, răspunsul este simplu: UE nu intră într-un clasament pe țări, în care primele două economii sunt SUA și China, urmate de Japonia. La fel de adevărat este că ansamblul statelor UE depășește SUA, ca PIB total. 

    La acea conferință din 2013, am rămas și cu o a doua nedumerire, când președintele Hexagonului declarase încrezător: „criza eurozonei s-a încheiat!”. Doi ani mai târziu, salvată din nou în ultima clipă de la faliment, Grecia rămâne într-o eurozonă încă vulnerabilă, în care spectrul apăsător al deflației se combină nefericit cu lentoarea PIB, crescând cu abia 0,8 % în 2014. 

    La Forumul Davos – 2015, economistul Larry Summers observase că eurozona riscă să devină o nouă Japonie, prin alunecarea spre spirala deflaționistă, pe un fundal de creștere anemică, chiar dacă FMI estimează un spor al PIB cu 1,2 % (în 2015). Rata inflației în decembrie 2014 fusese de – 0,2 %, pentru prima dată negativă după octombrie 2009. Gradul înalt de îndatorare al multor state din zona euro se amplifică și prin deflația, care conduce la sporirea serviciului datoriei publice, iar după unii economiști chiar la finanțarea ilicită a guvernelor.

    Deși Japonia nu și-a propus niciodată respectarea unor criterii stricte de genul celor de la Maastricht, o anumită rigoare economică i-a blocat și ei creșterea. În eurozonă, puține sunt țările care respectă astăzi cele 5 criterii. 
    Primul criteriu, inflația, se dovedește a fi anacronic. El impune ca o țară să nu depășească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media primelor 3 state ale U.E. care au cea mai mică inflație. Prin urmare, dacă statele cu cea mai mică inflație din U.E. se află în zona zero sau negativă, atunci cei ce înregistrează deflație respectă criteriul. Este bine? Sigur că nu! Limita se impune deocamdată, din păcate, doar în sus, nu și în jos!

    Apoi, câte state ale eurozonei respectă al doilea criteriu de la Maastricht, cel ce limitează deficitul bugetar la 3 %? Față de această limită, în anul 2010, zona euro înregistra un deficit mai mult decât dublu: 6,4%! 

    Ce să mai spunem de al treilea criteriu, conform căruia datoria publică nu trebuie să depășească 60 %, când media eurozonei era peste 92 % în 2014? 

    Al patrulea criteriu de la Maastricht, ca și primul, se dovedește și el anacronic: dobânzile să nu depășească cu 2 procente media celor mai performante 3 țări din U.E. Acum, când s-a ajuns chiar la dobânzi negative, lupta se dă spre a le majora și, mai ales, a încuraja creditarea. Deci, ne dorim dobânzi mari, contrar prevederilor de la Maastricht, din 1992.

    Ca să facem o paralelă, în noiembrie 2014, guvernatorul Băncii Naționale a României, declara că îndeplinim toate criteriile de la Maastricht. Ei, și? Nu este de ajuns, desigur! Până vom adopta moneda unică, probabil, criteriile însele se vor fi adaptat la realități. Noile criterii vor pune accent nu numai pe rigoare financiar – fiscală, dar și pe revitalizarea economică, pe combaterea deflației, pe stimularea cererii și investițiilor și pe creșterea puterii de cumpărare. Se vor elabora, probabil, criterii noi privind funcționarea unor instituții financiare, mai ales a Băncii Central Europene (BCE), care își va limpezi mai mult statutul. Improvizațiile prin care BCE a decis, în cele din urmă, să procedeze (cu întârziere) ca și Japonia, la infuzia de monedă pe piață (quantitative easing), vor dispărea, în locul lor stabilindu-se reguli mai ferme, pe fundalul unui nucleu de integrare fiscală a statelor din eurozonă. 

    Forța celor două economii nu constă doar în PIB. Doi din cei 5 membri ai Consiliului de Securitate al ONU sunt din UE, iar 4 din membrii G7 provin tot din UE. Japonia rămâne cel mai mare creditor mondial și al doilea finanțator al ONU și FMI. Japonia a cumpărat mereu obligațiuni ale EFSF (Facilitatea Europeană de Stabilitate Financiară), sprijinind astfel finanțele europene. 

    • Comerț liber

    În cutia de viteze a relațiilor bilaterale se inventează o treaptă mai sus, neutilizată până în prezent. Sunt în negociere două acorduri, care dovedesc importanța ce și-o conferă reciproc cele două părți: unul politic, altul economic. Cel politic se referă la pace, securitate și responsabilități, iar cel economic la revitalizarea economiilor.

    După îndelungate dispute comerciale de-a lungul deceniilor, UE și Japonia au trecut la negocierea Acordului de Liber Schimb (ALS),introducând o nouă paradigmă în comerțul bilateral. Negocierile au început în 25 martie 2013, după faimosul summit telefonic. 

    UE anticipează mai multe beneficii din acest ALS: o creștere a PIB cu 0,8 %; un spor al exporturilor UE de 32,7 %, iar al exporturilor japoneze de 23,5 %; crearea a 420.000 de locuri de muncă în Uniune. Acordul poate deveni esențial pentru o nouă ordine comercială mondială. 

     

     

     

     

     

     

     

    Lider absolut în privința ponderii ALS în totalul comerțului exterior, UE poate fi un exemplu în lume, mai ales că negociază acum și cu SUA un mare acord – TTIP.Investițiile reciproce, barometru solid al schimburilor economice, demonstrează și ele interdependența euro-niponă.


    Cel mai mare investitor străin în arhipelag, cu 42% din total, UE absoarbe, la rândul său, 22 % din totalul investițiilor nipone în străinătate.

     

    • România în ecuația UE – Japonia 

    Interesul Japoniei pentru Europa de Est poate avea la origini aserțiunea lui Halford Mackinder din 1904: „cine controlează Estul Europei, controlează Insula Lumii și prin aceasta, lumea întreagă” ("The Geographical Pivot of History", articol publicat de Halford Mackinder în 1904 în Royal Geographical Society).            

    Atenția Japoniei asupra Europei Centrale și de Est a sporit, nu numai din considerente economice, ținând de nevoile de investiții în infrastructură, dar și din motive politice, după izbucnirea crizei uncrainene.  Ca dimensiuni economice, Japonia este considerabil mai compatibilă cu Uniunea Europeană decât cu România. De 26 de ori superior PIB-ului românesc, cel japonez este depășit doar de 3,6 ori de PIB-ul UE.

    Odată cu aderarea la UE, România a evoluat, schimbându-și statutul față de Japonia, devenind donator de asistență pentru dezvoltare. Ultimul proiect de care beneficiază ca receptor, din partea Japoniei, este împrumutul în condiții preferențiale pentru linia de metrou București – Otopeni. Submulțime a UE, România prezintă mai multe complementarități cu Japonia decât ansamblul Uniunii. Nevoia de investiții în infrastructură, mai ales de transporturi, este mult superioară la noi, decât în UE. Pe de altă parte, din interiorul Uniunii, putem învăța de la alte țări cum să ne urmărim interesul național (de genul colbertismului) în relația cu Japonia.

    Dacă intrarea Japoniei pe piața României este automat deschisă prin accesul produselor nipone în UE, în sens invers, lucrurile diferă. Carnea de porc și de vită din România, de exemplu, trebuie să-și facă loc separat pe piața niponă, chiar dacă alte state ale UE au de mult acces.

    O analiză realizată în 2015 de diplomatul Radu Șerban, Ambasadorul României în Japonia. Publicată la acea dată. Subiectul revine în atualitate, dată fiind vizita premierului Shinzo Abe la București, însoţit de reprezentanţii a peste 30 de companii japoneze