Acest război își are rădăcinile în istoria persană din ultimii 100 de ani, scrie Federico Rampini în Corriere della Sera.

Iranul are un rol central în noul război din Orientul Mijlociu, ca protector al Hamas, Hezbollah și al altor miliții jihadiste din întreaga zonă.

Dar de ce această țară are o poziție atât de antagonistă față de Israel, America, Occident?

Nu a fost întotdeauna așa, dimpotrivă.

Înainte ca clerul șiit să preia puterea la Teheran cu revoluția khomeinistă din 1979, această țară era un aliat al Occidentului și îmbrățișa multe dintre valorile sale, deși nu pe toate. Reconstruirea istoriei persane din ultimii 100 de ani este esențială pentru a înțelege dinamicile actuale. (Persia și Iranul sunt același lucru, iar iranienii de astăzi revendică cu mândrie moștenirea Imperiului Persan).

Pentru a înțelege cumplitul an care a fost 1979, este necesar să facem un pas înapoi până la al Doilea Război Mondial. Mai exact în august 1941, când Iranul a suferit două invazii militare în succesiune rapidă: de la trupele britanice și de la trupele sovietice. Atunci, străvechile drumuri ale mătăsii sunt transformate în drumurile petroliere moderne, implicând Occidentul în evenimentele politice ale lumii arabo-persane, cu comportamente de prădători și interferențe de lovituri de stat.

Despre acea zonă a lumii există uneori impresia de a fi rămas blocată în acea perioadă, un trecut care nu trece niciodată. Unora le este comod să pară așa. Clasele lor conducătoare autoritare au făcut tot posibilul pentru a îndoctrina popoarele în acest sens, îngrădindu-le într-o bulă ideologică în care istoria abuzurilor occidentale se repetă la nesfârșit.

Este un alibi convenabil pentru a distrage atenția de la corupția înspăimântătoare, de la incapacitatea de a răspândi bunăstare și drepturi. Dar, în trecut, au existat acele abuzuri. Iar noțiunea de Occident trebuie deseori înțeleasă într-un sens larg, incluzând acea Uniune Sovietică care era ideologic europeană, întrucât era marxistă, mai ales atee.

Prin urmare, este simbolic faptul că august 1941 se deschide cu cele două invazii rivale, dar solidare, britanică și sovietică.

Importanța Iranului în acel moment al celui de-al Doilea Război Mondial - în august nu fusese încă atacul asupra Pearl Harbor și, prin urmare, Statele Unite nu au intrat în conflict - este de două ori strategică. Pentru a contracara avansarea trupelor germane, care pare copleșitoare atât în ​​Europa, cât și în Orientul Mijlociu, britanicii și sovieticii trebuie să blocheze accesul lui Adolf Hitler la hidrocarburi. Țițeiul devine cea mai folosită sursă de combustibil în scopuri militare, înlocuind cărbunele. Iranul era deja atunci una dintre cele mai bogate țări în petrol. Totodată, porturile sale controlează rute maritime cruciale și pentru a conecta alte națiuni producătoare de petrol.

În sfârșit, vastul teritoriu persan este o rută de tranzit între Europa și India, cea mai vastă colonie britanică.

Strategii naziști aflați în faza avansării triumfale au crezut că pot cuceri cea mai apropiată parte a Imperiului Britanic; cealaltă, mai estică, au lăsat-o aliaților japonezi. Drumurile "mătăsii-petrolului" par pe punctul de a oscila de la dualismul ruso-britanic la controlul japonezo-german.

În acest moment este declanșată ofensiva comună a Londrei și a Moscovei pentru a securiza Golful Persic prin invazia Iranului. Divergențele dintre cei doi aliați Winston Churchill și Josef Stalin (acesta din urmă fusese până cu puțin înainte complicele lui Hitler) au fost lăsate deoparte pentru a promova interesele comune într-o regiune de vitală importanță strategică și economică.

Pentru mulți iranieni, o astfel de interferență externă era intolerabilă. În noiembrie 1941 au avut loc demonstrații, în care se striga "Trăiască Hitler!".

În duelul dintre Occident și Rusia pentru controlul Iranului, în această perioadă primul este în avantaj. Londra a pus mâna pe resursele energetice ale țării. Forța sa este compania multinațională Anglo-Persian Oil Company, redenumită ulterior Anglo-Iranian, adică mama actualei BP (British Petroleum). Reputația proastă a acestei companii în rândul iranienilor este justificată de lăcomia ei. Este vorba despre  o companie privată, dar împletirea intereselor cu Guvernul de la Londra de la acea vreme este totală.

În această perioadă apare pe scena politică iraniană Mohammad Mossadeq: un naționalist laic, al cărui prim obiectiv este independența economică și controlul asupra bogăției petroliere.

După Pearl Harbor, odată cu intrarea Statelor Unite în război, importanța petrolului devine și mai evidentă. Participarea americană duce la un salt "industrial", soarta conflictului depinde de producția de armamente și de logistica intercontinentală și, prin urmare, de accesul la materii prime.

Președintele Franklin Roosevelt intră în Marele Joc pentru controlul asupra drumurilor petrolului și mătăsii, parțial ca un aliat susținător al Londrei, dar și cu un plan autonom: putem deja întrezări aspirația americană de a înlocui Marea Britanie în rolul de putere globală. Primii 20.000 de soldați americani au sosit în Iran în decembrie 1942.

La Teheran, la sfârșitul anului 1942 a luat ființă cartierul general al întregului comandament american pentru Golful Persic. Sosesc petroliștii americani; primele lor evaluări dezvăluie un potențial imens pentru extracția aurului negru. Acordurile dintre companiile petroliere din cele două țări, binecuvântate de Churchill și de Roosevelt, sunt echivalate cu o Yalta a materiilor prime (referirea este la Summitul de la Yalta, unde Stalin și Roosevelt au împărțit o mare parte a lumii în sfere de influență).

Dar această Yalta a materiilor prime vine când epoca imperiilor coloniale este la apus. Statele Unite practică un nou tip de hegemonie; au o atitudine ambivalentă, îmbrățișează cauza emancipării popoarelor, nu sunt interesați de prelungirea colonialismului tradițional al englezilor.

Și, apoi, URSS apare pe scena mondială cu un mesaj anti-imperialist. Aceasta devine curând – după înfrângerea nazi-fascismului – noua prioritate a americanilor: oprirea valului comunist. Ideologia comunistă susține aspirațiile popoarelor arabe și persane pentru independență. Pentru americani, socialismul în stil sovietic pare o versiune modernă a Islamului, capabilă să se răspândească într-o cucerire-fulger de-a lungul Drumurilor Mătăsii.

Pentru a opri avansarea "roșilor", America oscilează între diferite abordări: caută compromisuri rezonabile cu interesele statelor petroliere; sau incită clerul local împotriva pericolelor marxismului ateu; sau, în cele din urmă, folosește metode engleze și organizează comploturi și ingerințe în politica locală.

Începe un transfer de bani către clasele conducătoare din Orientul Mijlociu, care prefigurează la o scară mai mică ceea ce se va întâmpla cu șocurile petroliere din anii '70 și tsunamiul de petro-dolari. Noi fluxuri de "bogăție ușoară" și venituri enorme parazitare.

Cel mai important episod pentru viitorul Iranului - fundalul înțelegerii Revoluției Khomeiniste din 1979 - are loc după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și este marcat de alinierea dintre Statele Unite și Marea Britanie. În 1951, Mossadeq devine prim-ministru. Face imediat ce a promis: naționalizează compania petrolieră Anglo-Iranian. Deschide un drum principal către controlul asupra bogățiilor subsolului, care îi va inspira, apoi, pe Nasser în Egipt, pe Gaddafi în Libia și pe mulți alți lideri naționaliști.

Laicul Mossadeq a găsit inițial sprijinul clerului musulman. Pentru a-l sprijini, ayatollahul Kashani a proclamat "zi națională a urii împotriva guvernului britanic", în septembrie 1951.

Este panică la Londra, și nu doar la sediul Anglo-Iranian. Tocmai din cauza legăturii dintre public și privat, soarta acelei companii are repercusiuni asupra conturilor statului. Guvernul Majestății Sale este în pragul falimentului. Cheltuielile militare din cel de-al Doilea Război Mondial au secat Trezoreria britanică. Cu patru ani mai devreme, a trebuit să accepte lichidarea celei mai mari colonii, India. Dacă pierde și petrolul persan, Marea Britanie va rămâne fără cea mai bogată sursă de valută. Colapsul financiar și criza valutară sunt la ușă. Este o chestiune de viață și de moarte, așa o percepe clasa conducătoare a Londrei.

Pentru a-l bloca pe Mossadeq, trebuie implicați americanii. Serviciile Secrete britanice reușesc să convingă CIA nou înființată, care devine complice la acest plan: trebuie demonstrat că diavolul comunist al URSS va apărea în curând în spatele lui Mossadeq. Ipoteza nu este complet neîntemeiată: Moscova își țese comploturile, partidul pro-sovietic Tudeh a organizat demonstrații populare în Iran împotriva britanicilor, la care au participat soldați din Armata Roșie. URSS alimentează flăcările revoltelor anti-occidentale și ar putea deveni beneficiar: precedentul cel mai important este victoria lui Mao Zedong în China, în 1949.

În conflict cu britanicii, CIA își procură complicitatea șahului Reza Pahlavi; și, de asemenea, sprijinul ayatollahului Kashani, care s-a convins rapid că cel mai mare pericol este înaintarea comunismului ateu. La 19 august 1953, prima dintr-o serie de lovituri de stat CIA a avut loc sub numele de cod de Operațiunea Ajax.

Din cauza consecințelor sale pe termen lung, aceasta este poate cea mai dezastruoasă dintre toate loviturile de stat occidentale. Mossadeq este arestat, iar șahul numește un general ca prim-ministru în locul său. Pentru Marea Britanie ușurarea este doar temporară, lovitura de stat se dovedește a fi o victorie à la Pirus. De fapt, Washingtonul impune sfârșitul monopolului Companiei petroliere anglo-iraniene, înlocuită de un consorțiu care include cinci companii petroliere americane. Începe o nouă poveste, cea a Iranului ca aliat de fier al Statelor Unite, o platformă esențială pentru influența americană pe drumurile petrolului-mătăsii.

Din 1953 până în 1979, timp de un sfert de secol, Iranul a devenit un laborator pentru un experiment de modernizare și secularizare a unei țări mari cu majoritate musulmană. Ataturk făcuse ceva asemănător în Turcia. La Teheran legătura cu Occidentul este și mai strânsă.

Acel experiment este descris astfel de istoricul Ervand Abrahamian: "Timp de decenii, Iranul a fost condus de bărbați moderni, bărbieriți, capabili să vorbească perfect engleza și franceza, și îmbrăcați de designeri italieni. Timp de decenii, Iranul a fost admirat în Statele Unite ca un aliat indispensabil, un excelent client al industriei de armamente, chiar și un jandarm în Golful Persic".

Iranul șahului era răsfățat de Washington, așa cum este astăzi Arabia Saudită. Cu o diferență nemarginală. Sub șah au existat reforme laice, care au fost în prim-plan în comparație cu alte țări islamice: drepturi egale pentru femei, împreună cu o îmbunătățire notabilă a accesului acestora la educație, inclusiv la învățământul universitar. Ceea ce Arabia Saudită sugerează că vrea să înceapă abia astăzi, și timid, a fost făcut într-un mod radical de șahul Persiei cu 70 de ani în urmă. Dar chiar acolo se maturizează o premisă pentru apariția teocrației ayatollahilor.

Șahul care recunoaște drepturi depline pentru femei, este același care este perceput de mulți iranieni ca un servitor al Americii. Respingerea imperialismului yankeu și repudierea emancipării feminine, dorința de răscumpărare națională și reîntoarcerea la tabuurile unei societăți patriarhale, devin un tot unitar pentru unii iranieni.

Patriotismul și religiozitatea retrogradă se combină până la punctul de a deveni confuze. Moștenirea lui Mossadeq, adică aspirația de independență economică, este preluată de două forțe concurente: pe de o parte stânga marxistă a partidului Tudeh legat de Moscova; pe de alta mullahii. În anii 1960 și 1970, o parte a clerului șiit a devenit principalul concurent al comuniștilor în competiția pentru conducerea opoziției față de șah.

Balanța va fi înclinată de negustorii din bazar: reprezintă o burghezie mijlocie-superioară cu tradiții antreprenoriale foarte străvechi, timp de două milenii printre cei mai activi intermediari ai Drumurilor Mătăsii. Comercianții și fiii lor care au absolvit universitățile șahului și au devenit medici sau ingineri, precum și baza socială a unei noi predici șiite care datează din vremea gânditorilor radicali, precum Ali Shariati. Acesta din urmă a fost format la Sorbona, în acel Paris unde ayatollahul Khomeini a trăit în exil în ultimii ani ai puterii sale, pregătind cutremurul care avea să-l răstoarne pe monarh.

Revoluția islamică este șocantă și nu numai din perspectiva "noastră". În 1978-1979, revoltele explodează și are loc sfârșitul monarhiei. America pierde un aliat crucial, Iranul se întoarce împotriva sa și devine un adversar de nestăpânit. Episodul care ne rămâne cel mai întipărit în memorie (rememorat și de filmul "Argo") este ocuparea Ambasadei Americane de la Teheran, lunga odisee a oficialilor americani ținuți ostatici.

Incursiunea studenților militanți a preluat sediul diplomatic la 4 noiembrie 1979. Printre motivațiile studenților s-a numărat și protestul împotriva azilului oferit șahului fugar în America (Reza Pahlavi a murit de cancer la scurt timp). În arhivele ambasadei, militanții islamici speră să găsească dovezi că CIA a organizat lovitura de stat împotriva lui Mossadeq. Ocupația-răpire durează 444 de zile.

Neputința Statelor Unite în acel moment a contribuit la pierderea credibilității democratului Jimmy Carter, președinte pentru un singur mandat: la un an de la intrarea în Ambasada de la Teheran a fost învins de republicanul Ronald Reagan.

În mijlocul sechestrării îndelungate există și un alt episod tragic pentru America: când Carter dă undă verde unei operațiuni speciale de comando pentru eliberarea ostaticilor (începând de la portavionul USS Nimitz în Golful Persic), raidul eșuează în mod dezastruos din cauza coliziunii în deșert între un elicopter și un avion american, în care au murit opt ​​militari.

Printre victimele revoluției khomeiniste se numără mulți iranieni uciși sau întemnițați și torturați; plus un milion de exilați, începând cu comuniștii iranieni pro-sovietici, printre primii care au ajuns în închisoare sau au fost uciși. Și, apoi, tot ce derivă din asta: cocktailul exploziv care a alimentat ideea unei "ciocniri de civilizații" încă din 1979.

Antiamericanismul i-a determinat pe mulți occidentali să simpatizeze cu Islamismul, fără să prevadă masacrele care se vor răspândi pe întreaga planetă. Obiectivul proclamat de teocrația șiită de a distruge Statul Israel, sprijinul pentru milițiile teroriste din întregul Orient Mijlociu, trebuie privit în acest scenariu mai larg, al unui război sfânt împotriva infidelilor și a Occidentului.

Sursa: RADOR RADIO ROMÂNIA