Iată-ne ajunși și-aici. Vineri dimineață devreme (ora europeană), vom afla numele laureatului Premiului Nobel pentru Pace din 2025. Dintre toate Premiile Nobel, acesta este cel mai „politic” și, prin urmare, cel destinat – așa a fost întotdeauna – să stârnească cele mai mari controverse. Anul acesta, anunțul de la Oslo va fi fost precedat de anticipata controversă privind plauzibilitatea, sau absurditatea unei candidaturi a lui Donald Trump.

S-ar putea să greșesc, însă personal consider puțin probabil ca comitetul de la Oslo numit de Parlamentul norvegian să dorească să acorde un premiu unei figuri atât de controversate – și înconjurate de atâta ostilitate în Europa – precum Trump. Cu toate acestea, ironiile facile despre Donald Trump ar trebui să fie însoțite de critici la fel de dure la adresa trecutului. Câți președinți americani au primit această onoare pentru merite extrem de discutabile?

De la începutul secolului al XX-lea (cunoscut și sub numele de „Secolul american”) și până în prezent, patru președinți americani – plus un vicepreședinte ecologist și un secretar de stat care a devenit un simbol al „realpolitik” – au primit Premiul Nobel pentru Pace. Este interesant să ne amintim pentru fiecare din aceste cazuri atât motivațiile acordării premiului, cât și obiecțiile.

Theodore Roosevelt (1906). Premiat pentru medierea sa în încheierea războiului ruso-japonez (Tratatul de la Portsmouth, 1905), o negociere care a pus capăt unuia dintre cele mai sângeroase conflicte ale vremii și a marcat recunoașterea Statelor Unite ca putere diplomatică globală. Teddy Roosevelt a fost primul președinte american care a câștigat un Premiu Nobel. Succesul său diplomatic a făcut lumea să creadă că America emergentă ar putea înlocui vechile puteri europene ca arbitri internaționali. El a întruchipat credința progresistă care căuta să „civilizeze lumea” prin intervenție morală.

Imaginea de mediator de pace, însă, se bate cap în cap cu realitatea: Roosevelt și-a rezumat viziunea asupra diplomației cu celebra frază: „Vorbește încet, dar ține un băț mare”. (Limbajul conciliant trebuie să fie însoțit de credibilitatea unui factor de descurajare militar robust.) Mediatorul de pace este,în același timp președintele cel mai reprezentativ pentru expansionismul american, pentru construcția Canalului Panama, pentru războaiele coloniale și pentru ocuparea Cubei și a Filipinelor.

Woodrow Wilson (1919). A fost premiat pentru rolul său în fondarea Ligii Națiunilor, predecesoarea ONU, prima încercare de a crea o organizație multilaterală pentru pace după Primul Război Mondial. Wilson a teoretizat o nouă ordine mondială bazată pe dreptul internațional și autodeterminarea popoarelor. A fost liderul internaționalismului progresist american. Însă a eșuat, nereușind să-l pună  în aplicare. Liga Națiunilor s-a născut fără Statele Unite: Senatul de la Washington a refuzat să-i ratifice calitatea de membru.

Henry Kissinger (1973). Nu este președinte, însă influența sa asupra politicii externe a lui Richard Nixon îl plasează pe picior de egalitate cu Secretarul de Stat. A fost premiat alături de nord-vietnamezul Le Duc Tho pentru Acordurile de la Paris care au pus capăt războiului din Vietnam. A fost liderul realpolitik-ului american (diplomația bazată pe realism) în plin Război Rece. De asemenea, este arhitectul dialogului cu China comunistă a lui Mao Zedong. Este unul dintre cei mai contestați laureați ai Premiului Nobel din istorie. Acordurile de la Paris nu au adus o pace durabilă - câteva luni mai târziu, conflictul a reapărut. Le Duc Tho a refuzat premiul, numindu-l o farsă. Kissinger rămâne asociat cu bombardamentele din Cambodgia și Laos și cu sprijinirea loviturii de stat din Chile.

Jimmy Carter (2002). Premiul i-a fost decernat la mai bine de douăzeci de ani după terminarea președinției sale. Între timp, construise Centrul Carter ca laborator pentru mediere, monitorizare a alegerilor și controlul bolilor în Africa. În timpul mandatului său (1977-1981), a mediat istoricele Acorduri Camp David dintre Egipt și Israel, inaugurând o perioadă de pace în Orientul Mijlociu. Însă decernarea Premiului Nobel din 2002 a fost și un gest politic împotriva lui Bush, în mijlocul „războiului împotriva terorismului”. Detractorii săi îl acuză de naivitate moralistă și de rezultate modeste în timpul președinției sale: de altfel criza ostaticilor din Iran a marcat sfârșitul carierei sale politice.

Al Gore (2007). Premiat în comun cu IPCC (Grupul Interguvernamental de Experți privind Schimbările Climatice, un organism științific al Națiunilor Unite). Fost vicepreședinte sub Bill Clinton, învins de George Bush la alegerile din 2000, Gore s-a reinventat ca purtător de cuvânt global pentru lupta împotriva încălzirii globale. Documentarul său, „Un adevăr incomod”, leagă clima de securitate și pace. Comitetul de la Oslo este acuzat de activism politic excesiv și de „intenții recompensatoare”. Unii oameni de știință subliniază că filmul lui Gore conținea simplificări și proiecții discutabile, iar o instanță britanică a constatat nouă erori de interpretare. Adversarii săi îl acuză de ipocrizie, din cauza consumului mare energetic (călătorește cu avion privat) și a intereselor financiare în fonduri „verzi”. Mulți văd  decernarea Premiul Nobel ca pe un gest împotriva lui Bush, care a fost reticent în a semna Protocolul de la Kyoto.

Barack Obama (2009). „Pentru eforturile sale extraordinare de a consolida diplomația internațională și cooperarea dintre popoare.” Premiul a venit la doar nouă luni după înscăunarea sa. Pentru comitetul norvegian, Obama a simbolizat o Americă care caută reconcilierea cu lumea, după anii Bush și războiul din Irak. Premiul Nobel era menit să recompenseze revenirea la multilateralism, destinderea cu lumea islamică și promisiunea dezarmării nucleare. Dar a fost întâmpinat cu mult scepticism. Obama a primit premiul în timp ce trupele americane luptau în Afganistan, iar dronele atacau Pakistanul și Yemenul. Președintele însuși a recunoscut că nu-l merita... încă. În anii următori, a autorizat campanii militare în Libia și Siria și infamele „execuții extrajudiciare” (uciderea unor presupuși jihadiști cu drone și rachete, fără proces, în țări cu care America nu era în război).

O evaluare critică a acestor premii din trecut le poate reduce, într-un mod cinic, la un fel de concurs de frumusețe în care juriul este un panel geopolitic, iar câștigătorul se distinge ca fiind cel cu cea mai mare popularitate, mai ales în cercurile europene. În cazul în care anul acesta câștigă Trump, premiul ar depăși cu mult toate recordurile controverselor din trecut, inclusiv pe cele ale lui Kissinger.

Sursa: Rador Radio România