Pe 24 februarie, Rusia a invadat Ucraina, cu trupe din Belarus, în special. După patru luni, regimul lui Alexandru Lukașenko nu a fost niciodată atât de dependent de președintele rus Vladimir Putin, căruia îi datorează supraviețuirea politică după contestata lui realegere din august 2020, scrie Le Monde. Teritoriul belarus, care oferă Rusiei toată infrastructura necesară continuării războiul, servește acum drept bază pentru liderul de la Kremlin.

Cu câteva ore înainte de întâlnirea dintre cei doi lideri de sâmbătă, 25 iunie, de la Sankt Petersburg, din Belarus au fost lansate aproximativ douăzeci de rachete rusești spre baza militară ucraineană Desna. Kievul a reacționat, acuzând Moscova că dorește să „atragă” Minskul în conflict.

Cu riscul agravării tensiunilor cu Europa și Statele Unite, Vladimir Putin a anunțat, în aceeași zi, livrarea către Belarus, „în următoarele luni”, a unor rachete Iskander-M, capabile să poarte încărcături nucleare. O perspectivă devenită posibilă după modificarea Constituției Belarusului, adoptată în urma unui fals referendum din 27 februarie, care anulează obligația Minskului de a rămâne o „zonă denuclearizată”.

„Deținerea de arme nucleare e un vechi vis al lui Lukașenko”, explică Franak Viacorka, consilier apropiat al reprezentantei opoziției din Belarus în exil, Svetlana Tsikhanovskaïa. ”Dar dacă le va obține, va deveni mult prea puternic în ochii Kremlinului. Putin va trebui să găsească un truc pentru ca Lukașenko să nu dețină controlul asupra armelor și să rămână în continuare marioneta lui”. Bluff-ul lui Lukașenko Invazia Ucrainei a sporit vasalizarea Belarusului față de Rusia. Procesul este întărit și de sancțiunile impuse de Uniunea Europeană regimului de la Minsk, măsurile împotriva a douăzeci și doi de înalți funcționari și restricțiile comerciale. Fosta republică sovietică, deja pedepsită după realegerea frauduloasă a lui Lukașenko, a pierdut și piața ucraineană, care reprezenta 14% din exporturile sale în 2021.

Ca un indiciu în această direcție, ministrul rus de externe Serghei Lavrov a anunțat pe 30 iunie deschiderea unui consulat general al Rusiei în orașul belarus Grodno, lângă granița cu Polonia și Lituania, unde a fost cel de-al 9-lea Forum Belarus - Rusia, desfășurat vineri 1 iulie. În urma unei întâlniri cu Lukașenko, Lavrov a subliniat angajamentul celor două țări de a adopta „o linie coordonată pe scena internațională”, și i-a avertizat pe occidentali cu privire la „cortina de fier” care „deja s-a instalat” între ei și Rusia.

Dar, în ciuda dependenței tot mai mari față de Moscova, Minskul nu și-a trimis oamenii să lupte alături de trupele rusești în Ucraina. Un astfel de ordin pare, deocamdată, puțin probabil. „Presiunea de a-l forța pe Lukașenko să-și trimită soldații este o cacealma”, crede Franak Viacorka. ”Armata belarusă este lipsită de experiență și slab motivată. Furnizarea infrastructurii și logisticii necesare efortului de război este mult mai eficientă decât trimiterea la moarte a câteva mii de soldați refractari. Ceea ce contează este loialitatea lui Lukașenko”.

Pentru Vladimir Putin, prețul pe care îl are de plătit pentru a asigura acest lucru este scăzut. „El are nevoie de un miliard de euro pe zi pentru a duce războiul în Ucraina, dar de doar de un miliard de euro pe lună pentru a-l finanța pe Lukașenko”, continuă Viacorka. Trimiterea armatei ar fi cu atât mai riscantă pentru Lukașenko cu cât invadarea Ucrainei este foarte nepopulară în rândul belarușilor. Potrivit unui studiu al think tank-ului Chatham House, doar 6% dintre ei doresc ca armata să intre în război de partea rușilor.

Realegerea sa ”aranjată” de pe 9 august 2020 a stârnit proteste fără precedent în Belarus. Mișcarea, reprimată violent, a făcut loc unui climat de teroare care persistă și astăzi în țară, unde sunt închiși 1.238 de prizonieri politici, potrivit organizației independente Viasna.

După invadarea Ucrainei, o mie de belaruși au îndrăznit să iasă din nou în stradă. „Peste 700 dintre ei au fost imediat arestați, bătuți și torturați”, explică Pavel Sapelko. De asemenea, împotriva lor au fost intentate procese politice. Fiecare dintre aceștia a fost condamnat la pedepse între cincisprezece și patruzeci și cinci de zile de închisoare.Incriminarea rezistenței belaruse față de ofensiva rusă a fost întărită și mai mult odată cu adoptarea modificărilor la codul penal, care permit încadrarea la „terorism” a celor care sabotează căile ferate pe care Moscova își transportă materialul de război în Ucraina. Ei sunt acum pasibili de pedeapsa cu moartea.

Opoziția masivă a populației din Belarus față de război și rezistența activă a unei părți a acesteia - inclusiv de a lupta alături de ucraineni în batalionul belarus Kastous-Kalinowski - nu împiedică opinia publică occidentală să considere Minskul un „coagresor”. O „Belarusofobie”, împotriva căreia diaspora din această țară încearcă să lupte, a apărut ca urmare a „complicității statului belarus în agresiunea rusă împotriva Ucrainei”, notează un raport recent al Fundației Friedrich Ebert.

Cei care și-au riscat viața pentru a încerca să-l răstoarne pe Lukașenko regretă că au plătit prețul pentru sancțiunile împotriva Belarusului, considerându-se „pedepsiți pe nedrept pentru crimele unui regim împotriva căruia au luptat”.

Peste noapte, conturile bancare ale refugiaților belaruși din Ucraina au fost înghețate. Țările europene le-au restricționat dreptul de a solicita vize Schengen și permise de ședere. Iar majoritatea exilaților din Belarus care au trăit în Ucraina înainte de invazie și au fost nevoiți să fugă de război nu au putut beneficia de mecanismele de protecție de care dispun cetățenii ucraineni în Uniunea Europeană. „Este nedrept, pentru că nu poporul belarus este responsabil pentru acest război, ci Lukașenko, pentru care oamenii nu au votat”.

Sursa: RADOR