Acest lucru este valabil mai ales pentru vocile puternice, cele care apar la știri, captează acoperirea rețelelor sociale și generează titluri în mass-media tradițională. Numai că aceste reacții pavloviene, previzibile și distructive nu epuizează spectrul național, scrie „Il Corriere della Sera” (Italia).

Chiar și în rândul politicienilor profesioniști, au existat excepții notabile și lăudabile. Guvernatorul republican al statului Utah (unde a avut loc atacul mortal) a ținut un discurs exemplar pentru imparțialitatea sa, evitând să demonizeze exclusiv partea adversă. Guvernatorul Californiei, Gavin Newsom, un democrat de frunte și un potențial viitor candidat la Casa Albă, care se distinsese chiar și înainte de această tragedie deoarece îl invitase recent pe Charlie Kirk la un interviu în podcastul său, a recunoscut cu sinceritate că influencerul republican era respectat și apreciat de copiii săi (ai lui Newsom). O dovadă de stimă reiterată și după asasinat.

Chiar și printre experți, există persoane care încearcă cu seriozitate să înțeleagă ce se întâmplă, în loc să eticheteze, să demonizeze sau să exorcizeze. În ceea ce privește tineretul, radicalizarea și violența politică semnalează două interpretări complementare, analizate de doi cercetători autorizați. Ele converg asupra unui singur punct: în Statele Unite se erodează normele care separă conflictul politic de violență.

Prima dintre aceste analize evidențiază o dinamică structurală pe termen lung - „supraproducția” elitelor educate prin intermediul sistemului universitar și riscul ca acestea să se simtă atât de excluse din instituții încât să îmbrățișeze insurecția armată.

A doua analiză evidențiază o diviziune generațională surprinzător de marcată (și alarmantă) în evaluarea violenței ca răspuns la discursul politic al altora.

Primul expert este Jukka Savolainen, profesor de sociologie la Universitatea Wayne State. Potrivit acestuia, violența este periculoasă atunci când „clasa cunoașterii” rămâne fără oportunități de exprimare. Democrațiile occidentale, amintește acest sociolog, au experimentat deja cicluri de violență politică conduse de tineri educați și deziluzionați (la sfârșitul anilor 1960 și pe parcursul deceniului următor: Weather Underground în Statele Unite, Rote Armee Fraktion, cunoscută și sub numele de Banda Baader-Meinhof în Germania, Brigăzile Roșii în Italia și Action Directe în Franța). Savolainen avertizează că, dacă o parte a „clasei cunoașterii” este expulzată sau marginalizată de instituții, poate apărea o minoritate pregătită pentru acțiuni violente. Ipoteza este cea a „supraproducției de elite” (teoretizată de Peter Turchin): societățile produc mai multe candidați la statutul de elită decât pot absorbi poziții calificate.

Rezultatul este frustrarea legată de statut, conflictul accentuat și alienarea de instituțiile publice și academice. Potrivit autoarei, deciziile politice precum cele luate de Administrația Trump - reducerea dimensiunilor agențiilor publice, desființarea privilegiilor și a cotelor de recrutare pentru minoritățile etnice sau de gen și reducerea finanțării cercetării - pot amplifica, în rândul claselor mai educate, sentimentul de a fi excluse din circuitul influenței instituționale.

În aceste contexte, se poate afirma doar o mică avangardă – „cea mai motivată, cea mai ideologic condusă”. Savolainen citează ca posibili precursori sabotajul ecologic (Tesla-urile incendiate sunt doar cel mai recent exemplu dintr-o serie de acte de eco-terorism), militantismul anarhist și ciocnirile dintre grupurile Antifa și cele de extremă dreapta. El avertizează: „Societățile care își exilează intelectualii riscă să-i transforme în revoluționari”.

Al doilea autor, a cărui cercetare converge parțial către aceeași concluzie îngrijorătoare, este Kevin Wallsten, profesor de științe politice la Universitatea de Stat din California, Long Beach. El prezintă sondaje de opinie care formează un fel de barometru generațional al violenței ca răspuns la discursul public considerat inacceptabil. Clasamentele FIRE privind „Libertatea de exprimare în facultate” indică faptul că peste o treime dintre studenți consideră acceptabilă violența menită să împiedice exprimarea în campusuri. Numai că intoleranța gata să legitimeze violența nu se limitează la mediile universitare: ea afectează tinerii în ansamblu.

Diferența dintre generații este izbitoare. Un sondaj național realizat de autor arată că aproape 80% dintre americani resping violența pentru a reduce la tăcere opiniile jignitoare („niciodată acceptabilă”), cu majorități mari în rândul democraților (77%), independenților (80%) și republicanilor (82%).

O veste bună, care, din păcate, este însoțită de o diferență de vârstă enormă. În timp ce 93% dintre Baby Boomers definesc violența împotriva celor care adoptă poziții politice sau ideologice nedorite ca fiind „niciodată acceptabilă”, pentru Generația X această respingere scade la 86%, în rândul Milenialilor este de 71%, iar pentru Generația Z, ajunge la 58%. Adică, patru din zece tineri nu exclud complet violența împotriva discursului considerat intolerabil. În rândul tinerilor cu vârste cuprinse între 18 și 26 de ani, nu există diferențe semnificative între studenții de la facultate și cei universitari: fenomenul nu se limitează la campusuri. Nu este „doar vina celeilalte tabere politice” și nu este „doar universitatea” care produce intoleranță, explică autorul acestei cercetări.

Potrivit lui Wallsten, rădăcina acestei situații rezidă într-o „cultură morală” profund victimizată în rândul tinerilor, care definește răul într-un sens mai amplu, urmărește securitatea emoțională absolută și amplifică indignarea. Este un climat politic în care adversarul devine o amenințare care trebuie „neutralizată”. Observând această curbă demografică, se speră că prejudecățile Generației Z se vor modera odată cu vârsta și, probabil, cu alți factori care contribuie la intoleranță: incertitudinea economică, urmările pandemiei de Covid și tulburările rasiale din 2020.

Numai că pentru reducerea riscurilor, avem nevoie de lideri (politicieni, mass-media, cadre universitare) care reafirmă norma liberală: cuvintelor trebuie să li se răspundă cu cuvinte și niciodată cu forța. Ambele studii reiterează faptul că majoritatea americanilor și chiar o oarecare minoritate de tineri rămân împotriva violenței; cu toate acestea, ne amintesc că o avangardă mică, dar hotărâtă, este suficientă pentru a „face istorie” – o lecție întipărită în memoria noastră din anii 1970. Impasul de evitat este reducerea problemei la un cadru partizan („ceilalți sunt cei violenți”) sau devierea ei către un țap ispășitor instituțional („e vina campusurilor”). Răspunsul - sugerează ambele - este o pedagogie civică care să readucă în centru persuasiunea, dezbaterea și responsabilitatea personală. Și căutarea constantă a unei „opinii diferite”: un exercițiu laborios, neplăcut, însă esențial.

Sursa: Rador Radio România