Ioana Avădani este președinta Centrului pentru Jurnalism Independent (CJI), o organizație non-guvernamentală aflată de peste 25 de ani în slujba libertății de exprimare și a educației. Ioana Avădani are o experiență în presă de peste 25 ani, lucrând ca ziarist de agenție și în televiziune. În 2013 a primit Premiul Cetățeanul European al Anului din partea Parlamentului European.

Într-un interviu acordat Euractiv România, Ioana Avădani spune ce greșeli a făcut presa de la debutul pandemiei în relația cu autoritățile și ”știrile oficiale”, dar atrage atenția și asupra lipsei de transparență a celor care iau decizii:

- unele canale media au îmbrățișat cu trup și suflet agendele autorităților

- o țară întreagă e obligată să respecte mesajele care provin dintr-un grup obscur

- autoritățile s-au grăbit să scape de tot ceea ce li se părea nenatural, cum ar fi Legea 544

Decizia de a închide temporar unele site-uri a fost o măsură extrem de brutală pentru libertatea de exprimare și ineficientă pentru combaterea dezinformării. Ea a fost și rizibilă, deoarece multe dintre aceste site-uri ”necunoscute” guvernului nu făceau decât să preia mesaje care apăreau pe site-uri ”cunoscute” guvernului și care trăiau bine-mersi în continuare. 

- trebuie învățați și jurnaliștii să scrie despre știință, trebuie învățați și savanții, cercetătorii să vorbească pentru public.

- e extrem de păgubos, și e naiv și copilăros să stai pe canapea, să primești valuri de produse mediatice și să te plângi de calitatea lor proastă.

Euractiv: De la debutul pandemiei, presa din România a fost arătată cu degetul de către ”negaționiști”, dar și de persoane care știu că există virusul, dar spun că presa a exagerat amploarea fenomenului. Cum și-a îndeplinit presa rolul în această perioadă?

Ioana Avădani: Presa a fost într-o poziție foarte delicată în această perioadă, pentru că nu numai ”negaționiștii” și tabăra realistă au luat presa la țintă. Inclusiv autoritățile au făcut-o. Dacă ne uităm la decretul privind declararea stării de urgență există acolo două chestiuni față de care presa nici n-a răsuflat, nici n-a tresărit. Unu - e menționat fenomenul fake news ca fiind parte din ansamblu, și au fost incluse restricții, acea posibilitate de suspendare a site-urilor. Ulterior, în documente oficiale ale Ministerului de interne se arăta că e vorba de acele site-uri pe care MAI nu le cunoaște. Deci, dintr-o dată, autoritățile române au lansat două teme: pentru prima dată - după câte știu eu - se folosește termenul de fake news într-un document oficial și, în al doilea rând, presa e împărțită în ceea ce ne este cunoscut și ceea ce nu ne este cunoscut. Parcă am mai auzit asta undeva. La domnul Iliescu - o anumită parte a presei.

Dincolo de această departajare a existat și sărăcia de informații cu care a trebuit să lucreze presa. Lucrăm în condițiile în care nu avem informații, lucrăm în condițiile în care job-urile noastre sunt suspendate sau amenințate, lucrăm în condițiile în care nu ne putem deplasa, deci și minimele cercetări jurnalistice au fost afectate, ca atare produsul jurnalistic a fost probabil mult mai slab decât ceea ce ar fi putut să facă presa și atunci e și normal ca și publicul să reacționeze cu critici, și dintr-o parte și dintr-alta.

Euractiv: Ce ar fi trebuit să facă presa și nu a făcut? Ne-am bazat prea mult pe ”informațiile oficiale”?

Ioana Avădani: Presa a cedat prea ușor în primele zile și acelea au fost zilele care au dat tonul, a cedat prea ușor ideii că există știri oficiale. Există și un site care se numește ”știri oficiale”, undeva între aceste capete ale absurdului funcționăm, între fake news și ”știri oficiale”. Cel puțin în primele zile au fost suspendate toate mecanismele de chestionare a discursului public, ele au revenit în parte în timp, dar la unele canale această îmbrățișare cu trup și suflet a agendelor autorităților - și nu spun guvernamentale pentru că au fost mai multe agende – s-a văzut foarte clar. Îmi amintesc cum a fost relatat un caz la o televiziune: un om a fost luat de pe stradă, suspectat că este bolnav, omul era în stare de ebrietate, a fost dus la spital, i s-a făcut testul, între timp omul s-a trezit și a plecat acasă. Cazul a fost ”vândut” presei ca suspect de COVID-19 care părăsește spitalul, iar discursul din spatele acestui unui unic caz a fost ”poliția nu are mijloacele pentru a-l urmări, pentru că CCR a decis că achiziționarea cu buletinul a cartelelor prepay e neconstituțională”. Mi se pare un raționament îngrozitor de lung și de complicat. Și de neadevărat. Până la urmă, CCR era de vină că omul acela a plecat din spital. Genul acesta de discurs, nu neapărat paralel, ci instrumentalizarea cazurilor de diverse din pandemie pentru ilustrarea unor alte agende.

Euractiv: După ce va trece pandemia se va reveni la normal în privința aplicării Legii accesului la informații de interes public? 

Ioana Avădani: Sperăm să revină la normalul de dinainte de pandemie, care și acela era foarte puțin. Nu numai ziariștii s-au aliniat foarte rapid în spatele autorităților, ci și autoritățile s-au grăbit să scape de tot ceea ce li se părea nenatural, ca de exemplu Legea 544. Există autorități care au declarat franc că pe perioada pandemiei nu se mai aplică, deși decretul prezidențial spune cu totul altceva, alte instituții nu au declarat, dar nu au răspuns la întrebări. Ceea ce înseamnă o ignorare de facto a Legii 544.

În mod cu totul și cu totul semnificativ, Secretariatul General al Guvernului (SGG) și MAI se numără printre aceste organizații. Noi (Centrul pentru Jurnalism Independent) am lansat o cerere de informații către SGG, cerând acestuia să dea informații relevante pentru presă. La început ne dădeau doar cifrele cumulate pe toată țara, nu se mai dădeau pe județe, ceea ce pentru presa locală era moarte curată. SGG ne-a răspuns că a înaintat cererea noastră MAI, iar MAI nu ne-a răspuns nici până în ziua de astăzi. Și sunt patru-cinci luni de atunci. Nici măcar nu am primit un număr de înregistrare. Nimic, ca și cum nici n-ar fi existat.

Cred că aceasta a fost gândirea strategică privind comunicarea. Comunicarea să fie făcută centralizat, ceea ce pot înțelege în situații de criză, e una dintre strategiile folosite într-o situație de criză, numai că acel nucleu care era însărcinat să dea informațiile nu a dat informațiile cu pricina. ANCOM a lucrat – în opinia mea – transparent în mandatul lui, în momentul în care a suspendat site-uri a anunțat, în momentul în care s-a ridicat starea de urgeță a anunțat cu promptitudine că a ridicat toate restricțiile. ANCOM s-a poziționat în rolul lui de executant al unor decizii, trimițându-ne pe toți la cel care a luat deciziile. Nu știm nici până în ziua de astăzi cine sunt cei care au luat deciziile. Cine face parte din Grupul de comunicare strategică (GCS)? Nimeni nu știe. Asta mi se pare una dintre sfidările uriașe aduse ideii de transparență: să ții o țară întreagă obligată să respecte mesajele care provin dintr-un grup obscur. Simplu fapt că-i spune GCS nu mă încălzește. Vreau să știu cine sunt oamenii care iau acele decizii, vreau să știu care sunt criteriile după care se iau acele decizii.

Euractiv: De unde credeți că s-au inspirat când au decis să suspende site-uri? Mai știți să se fi întâmplat în alte țări?

Ioana Avădani: Am mai văzut în Turcia, de exemplu. Și am mai văzut și în alte țări, nu neapărat lăudate pentru democrația lor. După câte știu eu, în nicio altă țară europeană nu s-a mai recurs la suspendarea unor site-uri. A fost total o decizie ineficientă, a fost o măsură extrem de brutală pentru libertatea de exprimare, a fost ineficientă pentru combaterea dezinformării, ceea ce urmăreau, și a fost și rizibilă, deoarece multe dintre aceste site-uri ”necunoscute” guvernului nu făceau decât să preia mesaje care apăreau pe site-uri ”cunoscute” guvernului și care trăiau bine-mersi în continuare. Decizia a dovedit o naivitate uriașă din partea celui care a gândit acest mecanism și o necunoaștere a modului în care funcționează internetul. Și mă folosesc de prezumția de nevinovăție când vorbesc de naivitate.

Euractiv: Cum poate fi combătută dezinformarea? Și mai ales de către cine?

Ioana Avădani: Aceasta e o întrebare foarte lungă. Și  nu există răspuns unic, și nu există răspuns general. Dezinformarea nu se combate doar în perioade de criză, trebuie create acele mecanisme interne la nivelul individului care să-l ajute să combată dezinformarea. În orice caz nu prin interzicerea unor canale de media. Asta intră deja într-o altă paletă, după cum ziceam. Trebuie văzute efectele acelei dezinformări, să vedem care sunt cei care generează mesajele care propagă dezinformarea. Noi, până la urmă, sancționăm mediul, dar mesajele acelea de dezinformare nu au fost gândite de ziariști, de creatorii de conținut din canalele respective.

Există mai multe modalități care ajută la combaterea dezinformării. Una dintre ele e comunicarea făcută bine, comunicarea mesajului să-i spunem oficial, care trebuie să fie, la rândul lui, foarte credibil. A doua e accesul la sursele de informare și al treilea e educarea gândirii critice. Dar asta se face în timp, or la noi nici măcar nu s-a început. Pandemia ne-a prins cu garda jos, nici măcar nu ne gândeam la gardă. Cam asta era starea noastră. 

Euractiv: Există vreun comunicator bun al autorităților în acest moment?

Ioana Avădani: Din punct de vedere al receptorului de informație, eu mă uit la domnul Tătaru, care are niște intervenții care mie mi s-au părut inteligibile, deci nici măcar nu am pretenții foarte mari. Intervenții inteligibile și oportune. Domnul Rafila a avut, de asemenea, niște intervenții cu stil, un pic autoironic, un pic umoristic când e cazul, cam pe aici ar fi zonele mele de încredere. Pentru că sunt un ”om rău”, eu nu am încredere sută la sută în nimeni și atunci încerc să verific din mai multe surse. Dar aceste două persoane au avut un discurs coerent și decent.

Euractiv: Într-un interviu recent, Alina Bârgăoanu vorbea de deprofesionalizarea jurnalismulului științific și deprofesionalizarea jurnalismului de politică externă. Există șanse pentru o reprofesionalizare a presei?  

Ioana Avădani:  Acest fenomen e mai vechi. Abia acum a explodat, acum s-a văzut. Eu am fost jurnalist de politică externă la jumătatea anilor '90. Nimic din ceea ce se întâmpla atunci în presă în zona jurnalismului de politică externă nu se mai vede acum. Dacă atunci urmăream războaiele din Cecenia, Rwanda, Bosnia, procesul de pace din Orientul Mijlociu, transferul Hong Kongului (de la Marea Britanie către China), erau niște teme mari, puternice, și toate aveau locul lor în presă. Acum, dacă ne uităm la știrile externe, vedem niște cutremure, niște accidente și filme luate de pe Youtube cu cățelușul care face surf. Și nu vorbesc de vară, vorbesc în general. România a devenit foarte parohială, foarte provincială din punctul ăsta de vedere. Pentru noi, lumea nu există, există SUA, există Bruxelles uneori, Franța, Marea Britanie și Germania. Și cam atât. Cam la atât se limitează lumea noastră. Întrebați pe oricine când a văzut ultima dată o știre din Africa, de exemplu. Lumea noastră e foarte eurocentristă, dar într-un sens dezagreabil.

 

În ceea ce privește jurnalismul științific, acolo e o discuție foarte lungă și foarte dureroasă pentru că jurnaliștii nu mai știu cum funcționează lumea științifică. La rândul ei, lumea științifică, lumea academică nu știe să comunice. Ceea ce lasă spațiu pentru ”spin doctors”. Dacă știu să lansez un studiu făcut pe 30 de subiecți și care are o concluzie aparent șocantă voi găsi întotdeauna o parte semnificativă a presei care să preia studiul acela de referință. În perioada COVID am avut astfel de manifestări.

 

În lumea științifică există o gândire majoritară și există și gândiri marginale, experimente marginale care sunt, probabil, la fel de legitime din punct de vedere științific, dar ele trebuie puse în context. Și atunci când iei un astfel de cercetător marginal și îi dai aceeași pondere ca și unor instituții de cercetare foarte mari publicul va alege, evident, varianta care-i convine cel mai tare. Aici nu publicul e de vină. El vede savantul german. Sau savantul britanic. Publicul nu știe să facă distincția între marile centre de cercetare și uneori nu privește nici informația. Nu știe să facă distincția între studiul făcut pe 30 de subiecți într-un spital orășenesc și un studiu făcut pe 20.000 de subiecți la nivel continental. Pentru el concluziile sunt de valoare egală: ”dacă au zis savanții, asta e”.

Singura ieșire pentru jurnalismul științific e reprofesionalizarea, și a unora și a altora. Și a celor care comunică din partea științifică, să-și facă mesajele mai inteligibile pentru public, inclusiv pentru ziariști. Aici e o lungă discuție în zona academică, care provine din păcatele originare ale lumii academice: savanții scriu pentru savanți, cercetătorii scriu pentru ceretători, e important să fii publicat, dacă n-ai nu știu câte articole publicate, nu-ți primești punctajul, dacă nu-ți primești punctajul, nu-ți primești finanțarea șamd. Atunci există o presiune majoră pentru cei din zona academică să publice. Și ei publică aproape orice fără să-și mai ia timpul să verifice sau să treacă prin procesul de peer review care este lung și complicat. Ciclul de publicare al unui articol e undeva la vreo doi ani. În perioada pandemiei nu am avut acești doi ani și au existat diverse informații contradictorii: despre hidroxiclorochina, despre ibuprofen, care ba nu e bun, ba e bun. Genul acesta de teze științifice lansate pe piață - legitime în discursul științitic - au ajuns în discursul public cu valoare egală de adevăr. Trebuie învățați și jurnaliștii să scrie despre știință, trebuie învățați și savanții, cercetătorii să vorbească pentru public.

Și aici ajungem la o altă foarte lungă discuție. Ce e mai ușor: să-l înveți pe un jurnalist să scrie despre știință, sau să-l înveți să scrie pe un om care a terminat o facultate din zona de sciences. Asta e o dilema. 

Euractiv: Cât de mult ajută sprijinul acordat de guvern? Și cât de mult dăunează?  

Ioana Avădani: Cât de mult ajută ar trebui să-i întrebăm pe cei din presă. În mod evident, presa a fost foarte lovită în ceea ce privește sursele sale de venit, veniturile din publicitate au scăzut dramatic. Nu pentru toată lumea.

În aceste condiții un ajutor din partea guvernului ar fi fost binevenit. Spun ar fi fost, pentru că acest ajutor ar fi trebuit să vină în martie-aprilie atunci în plină criză, el de-abia se derulează acum în august. Da, era nevoie de un ajutor din partea guvernului pentru mass-media ca domeniu, ținând cont de rolul important în informarea publică pe care mass-media îl joacă sau ar fi trebuit să-l joace. Modalitatea în care a ales Guvernul să ofere acest ajutor e chestionabilă din punctul meu de vedere. Noi avem o istorie îndelungată cu utilizarea publicității din bani publici ca instrument de influențare a agendei. Chiar dacă nu există niște condiționări explicite între banii de publicitate din această campanie și conținut, efectul de autocenzură va exista cu siguranță.

Modul în care acest ajutor a fost gândit a încercat să împace și capra și varza. A fost gândită o campanie de informare pentru public și atunci beneficiarul ar fi trebuit să fie publicul și să fie urmărite criterii de genul impact asupra publicului, notorietarea campaniei. Dar a fost gândit în același timp și ca ajutor pentru presă și atunci criteriile ar fi trebuit să fie cine a pierdut cel mai mult, cine trebuie să supraviețuiască și cui îi este cel mai greu să supraviețuiască. Și atunci banii ar fi trebuit să se ducă mai degrabă către presa scrisă locală. Presa scrisă locală a primit niște sume foarte mici în comparație cu marile televiziuni, care n-au fost neapărat foarte afectate sau care oricum ar fi avut resursele să suporte mai ușor pandemia.

Rezultatele sunt cele pe care le vedem: un clip publicitar care ne învață cum să purtăm mască,repetat până la plictis pe televiziuni și fără niciun fel de impact asupra populației. Aceeași oameni care plătesc o campanie ”Poartă masca” vin și se plâng la televizor că oamenii nu poartă mască. Eu, dacă aș fi cel care a plătit această campanie, m-aș opri și aș întreba ”da' de ce dau eu atâția bani, dacă efectele sunt astea care sunt”. Efectele s-au văzut și la nivelul publicului, care a înțeles pe scurtătură: ”guvernul a plătit mass-media, deci tot ce scrie mass-media e plătit de guvern”. În felul ăsta s-a erodat și încrederea în guvern și încrederea în mass-media. Și în mesajele care vin de la guvern prin mass-media. Eu cred că de această campanie au beneficiat cei care au încasat sumele respective pentru a-și plăti jurnaliștii – în cel mai bun caz – sau a-și acoperi cheltuielile companiei. Nu cred că publicul a avut vreun beneficiu de pe urma acestei campanii. Faptul că ea se va derula până în decembrie și va acoperi două campanii electorale mpă face să-mi pun un alt semn de întrebare, faptul că această prelungire a fost în Parlament – deci a fost transpartinică – mă face să cred că există beneficii pe care toate partidele le văd în acest mecanism. Și care nu țin de interesul public. 

Euractiv: Anca Alexandrescu e doar ultimul exemplu de fost consultant/politician care trece în presă. Sunt astfel de personaje cu adevărat jurnaliști?

Ioana Avădani: Nu, dar noi nici nu avem o definiție a jurnalistului. Și ne este foarte greu de acum înainte să mai avem o definiție a jurnalistului, pentru că s-a schimbat mediul cu totul și cu totul. Anca Alexandrescu a fost etichetată drept jurnalist nu de public, ci de cei care au difuzat interviul. Faptul că există o mișcare destul de intensă din zona de PR politic în zona de presă și înapoi creează confuzii. Noi am mai avut astfel de cazuri și reacțiile au fost destul de dure. A te muta din presă în politică e o decizie personală. A reveni din politică în presă este mai complicat, aduci cu tine un bagaj politic care face rău presei. Și aici aș spune că responsabili sunt cei care acceptă această reîntoarcere, dar ei știu foarte bine ce fac, nu e vorba de necunoaștere sau nevinovăție, e vorba de o colaborare, de o aliniere a agendei editoriale la o agenda politică. 

Euractiv: Aveți un mesaj optimist? 

Ioana Avădani: Da, mesajul optimist e că eu continui să mă uit la televizor, eu continui să am încredere în jurnaliști, eu continui să cred că jurnalismul nu va dispărea. Perioada această din urmă nu a făcut decât să scoată la iveală niște probleme care zăceau acolo sub coaja rutinei. Eu cred că e un moment foarte important în care ne putem da seama ce anume merge, ce anume nu merge și ne putem gândi la lucrurile pe care le putem face. Am foarte mulți cunoscuți, cum probabil avem toți, care spun că nu se mai uită la televizor, că nu mai citesc știri, pentru că știrile îi irită și îi dezinformează.

 

Eu cred că soluția la criza actuală nu este mai puțină presă, ci dimpotrivă mai multă presă. E nevoie de un efort din partea tuturor, din partea fiecăruia dintre noi de a verifica informațiile care ajung la noi, de a-i pune sub semnul întrebării și pe guvernanți, dar și pe ziariștii în care chiar avem încredere pentru că și ei pot greși. E nevoie de dezvoltarea acelor instrumente care să ne spună unde e vorba despre greșeală, dacă e greșeală, și unde e vorba de rea intenție.

 

Dacă aș fi pesimistă m-aș retrage în munți - metaforic vorbind, dar optimismul mă împinge să investesc și timp și eforturi și resurse, acolo unde le pot identifica și atrage, în educația media.

Dacă e o singură lecție care ar trebui să o reținem din ceea ce ni s-a întâmplat lunile acestea este că și noi în calitatea noastră de consumatori de media avem responsabilitatea noastră și e extrem de păgubos, și e naiv și copilăros să stai pe canapea, să primești valuri de produse mediatice și să te plângi de calitatea lor proastă. Există lucruri pe care consumatorul le poate face, își poate selecta sursele, își poate selecta meniul de consum informatic și poate să-I ajute pe cei pe care i-a învestit cu încredere să-și facă treaba mai bine. Poate să-i urmărească, poate să-i chestioneze și - o să zic un lucru foarte dureros - poate să plătească pentru jurnalismul pe care-l consideră de calitate. ”If you don’t pay for it, you will pay for it”, sau altfel spus, dacă nu plătești tu pentru conținutul jurnalistic, cei care îți vor livra acest conținut mediatic vor face din tine o marfă. Și asta nu e doar o problemă a României.

Reuters Institute for the Study of Journalism face niște studii anuale, din care rezultă că doar o mica fracțiune din public - sub 20% - e dispusă să plătescă pentru informație, cei din țările anglo-saxone plătesc mai mult. În general, oamenii au învățat că pot primi informație pe gratis și aici iar e o stradă cu dublu sens. Dacă informația e gratis, eu, ca jurnalist, ce vând de fapt, care e plusvaloarea pe care o aduc. Vorbim de contextualizare, de valorificarea informației. Publicul trebuie să înțeleagă că jurnalismul costă, că reporterii aceia costă, că deplasările în teren costă. Din experiențele noastre de educație media, am constatat că oamenii nu știu care sunt sursele de venituri ale unei publicații. Ei stau foarte liniștiți pe analogia ”dacă plătesc cablu, pot să mă uit la toate canalele tv, pentru că cabliștii plătesc toate televiziunile, dacă mă uit pe internet, internetul îi plătește pe jurnaliști”. Poate că parte din munca companiilor media e să-și educe cititorii în ceea ce privește modul în care funcționează.   

Mai trebuie spus că relația dintre consumatorul de media și canalul favorit de media are și o component emoțională, o componentă de reprezentare socială. Mă uit la un post de televiziune nu neapărat pentru calitatea informației sau pentru calitatea divertismentului, ci pentru că mă simt parte dintr-o comunitate. Și latura aceasta afectivă a început să fie într-un fel monetizată de marile case jurnalistice. Dacă ne uităm la campania din The Guardian, vedem că ei nu te mai invită să-ți faci un abonament, te invită să donezi, să-i sprijini, e un alt mecanism, nu e simplu mecanism de cumpărare-vânzare, ci un apel de a fi sprijiniți, o invitație de a face parte din comunitatea lor, ajută-ne să trăim pentru că noi livrăm un serviciu util, nu neapărat o marfă.   


 


Despre redacția informală #CovRoMd


Rețeaua informală #CovRoMd cuprinde 27 de publicații de nivel local, regional, național, reprezentate de PressHub: Express de Banat (Caraș-Severin,
Timiș), Mesagerul de Sibiu (Sibiu), Monitorul de Cluj (Cluj), Alba24.ro(Alba, Cluj, Hunedoara, Maramureș, Sibiu, Timiș), Gazeta de Dimineață (Hunedoara), Argeșul Online (Argeș), Epoch Times Romania (național),Monitorul de Botoșani (Botoșani), Oradea Press (Bihor), eBihoreanul(Bihor), Átlátszó Erdély (Harghita, Covasna, Cluj, Bihor, Satu Mare,
Mureș), Revista 22 (national level), Zi de Zi (Mureș), Jurnalul Văii
Jiului (Hunedoara), Arad24.net (Arad), Banatul Azi (Timiș,
Arad, Caraș-Severin), inRoman.ro (Neamț), Resita.ro(Caraș-Severin), Liber în Teleorman (Teleorman), Info Sud-Est(Tulcea, Constanța), Jurnalul de Argeș (Argeș), Crișana (Bihor), Transilvania
Reporter (Bistrița-Năsăud, Cluj, Bihor, Satu Mare, Maramureș, Sălaj), Gazeta
de Sud (Dolj, Vâlcea, Gorj, Mehedinți, Olt), Viața Liberă (Galați), Ziarul
de Iași (Iași) și Vrancea24 (Vrancea). 


La nivel european, rețeaua include partenerul EURACTIV.ro (parte a rețelei pan-europene EURACTIV, prezentă în 14 țări, cu sediul central la Bruxelles), la nivelul Republicii Moldova, report.md, și, la nivelul unei comunități de 5,6M de utilizatori în România și 1M în diaspora românească, HotNews.ro, prin platforma de dezbateri interactive, LIVE VIDEO #deladistanță.