În perioada premergătoare alegerilor parlamentare din Republica Moldova din septembrie 2025, diverse conturi interconectate de social media au rulat neobosit câteva scenarii narative, potrivit cărora „Moldova e pregătită să devină următoarea Ucraină”, „NATO intră prin Transnistria” sau „UE invadează Moldova”.

De regulă, primele mesaje de acest fel erau plantate pe Telegram; apoi, diverse site-uri pseudo-informaționale din rețeaua Pravda cosmetizau și ambalau aceste informații în „știri”; în final, pe TikTok, ele erau multiplicate și intensificate de influencerii de serviciu.

În literatura despre propaganda contemporană, această logică de multiplicare pe canale diferite a fost descrisă sugestiv ca un „furtun de incendiu al falsității”: multe mesaje, distribuite pe cât mai multe canale, cu o disponibilitate constantă de a amesteca adevăruri parțiale cu ficțiuni, tocmai pentru a copleși publicul și a-l ține într-o stare de nesiguranță.

Rezultatele proiectului PROMPT, care a agregat și analizat peste 5.222 de postări în perioada preelectorală din Republica Moldova, arată că astfel de conținuturi au fost dominante: 69,3% din total au fost clasificate ca mesaje care dezinformează, iar maximul de activitate s-a înregistrat în săptămâna dinainte de alegeri, cu 1.611 intrări, adică postări cu conținut înșelător.

Acest lucru este confirmat și de distribuția viralității, puternic polarizată: doar 1% dintre postări au adunat peste 64% din totalul vizualizărilor înregistrate, printre care și mesajul alarmist că Moldova este „următoarea Ucraină”.

În acest context, narațiunea nu funcționează doar ca o sperietoare, ci ca un instrument de propagandă. Aceasta exploatează frica pentru a muta dezbaterea despre integrarea Republicii Moldova în UE din zona de beneficii și avantaje în cea de război și supraviețuire națională.

Cum s-a construit scenariul războiului din proximitate („proxy war”)

Datele PROMPT indică două scenarii repetitive folosite în tema „Moldova, următoarea Ucraină”. Pe de o parte, în postările care se referă la „proxy war” (324 de conținuturi) se avansează ideea că Moldova urmează să fie „sacrificată” într-un război provocat de NATO, UE și Occidentul colectiv.

În această construcție, Transnistria ar urma să fie folosită drept scenă pentru escaladarea unui conflict (inclusiv) armat, iar România este prezentată ca punte de legătură.

Pe de altă parte, în acest scenariu apare și „dirijorul din umbră” („puppet master”; cu 85 de conținuturi), motorul unei presupuse coup d’etat ar fi chiar președinția Republicii Moldova, prin Maia Sandu, care, în același timp, este descrisă și ca „pion”/„agent” al unor „mânuitori” externi; în paralel, parcursul european este reambalat ca „ocupație”/invazie.

Pe lângă scenariile de război, aceste mesaje sunt susținute și de dihotomii morale și identitare repetate obsesiv în spațiul online: „Europa este egală cu decadența morală, iar Rusia este morală”, „Ori ești cu Occidentul, ori ești cu Rusia”, „Dacă nu ești pro-Rusia, ești contra valorilor tradiționale, adică ești un trădător”.

În acest tip de cadru, orice nuanță devine suspectă, iar publicul este împins spre o alegere forțată, formulată în termeni de loialitate și vinovăție.

Repetitivitatea cu care aceste postări sunt propagate agresiv este, la rândul ei, un semn al coordonării acestui război informațional. O categorie distinctă de mesaje despre Transnistria, toate cu același titlu „Moldova’s Suicide Pact: The Coming War for Transnistria…”, a fost reluată în valuri coordonate atât pe Telegram, cât și pe rețeaua Pravda.

Cel puțin 30 de postări etichetate ca fiind informații false au apărut simultan pe 14 conturi, pe durata a aproximativ 48 de ore, în perioada 20-21 septembrie. Cu alte cuvinte, aceste mesaje nu au trecut pur și simplu printr-un circuit de distribuire (share), ci răspândirea lor a fost bine orchestrată. Mai mult, felul în care au fost mascate prin etichetări, stigmatizare, inducerea îndoielii sau culpabilizare indică intenția ascunsă a emițătorilor: aceea de a răspândi frica prin mesajul explicit că războiul este iminent.

Când frica mobilizează și când frica paralizează

Nu de fiecare dată frica produce neputință. Conform lui Kim Witte, care a propus Extended Parallel Process Model (EPPM), uneori un mesaj de amenințare îi face pe oameni să caute explicații și să se mobilizeze, iar alteori îi împinge spre izolare sau spre căutarea unui dușman/vinovat, doar pentru a-și reduce anxietatea.

În logica EPPM, atunci când cineva este expus unui mesaj de pericol, îl trece involuntar prin două lentile: (1) evaluează gravitatea amenințării și probabilitatea de a fi afectat personal și social și (2) încearcă să stabilească eficacitatea soluțiilor și a propriului efort în rezolvarea stării create. În mod obișnuit, dacă pericolul este perceput ca ridicat, dar există o rezolvare, oamenii intră într-o stare denumită „controlul pericolului” („danger control”), în care își fixează atenția pe diminuarea riscului, de exemplu caută informații credibile, apelează la surse de încredere, acceptă măsuri de intervenție și chiar mobilizare.

Totuși, dacă pericolul pare prea mare, iar eficacitatea este scăzută (nu văd soluții), atunci se activează starea de „controlul fricii” („fear control”). În acest caz, miza nu mai este diminuarea pericolului, ci reducerea fricii prin furie, negare, evitare sau căutarea vinovatului, pentru a atenua emoția, nu pentru a rezolva problema. În cazul postărilor analizate, consumatorii sunt puși față în față cu un scenariu extrem: urmează un război, iar Republica Moldova își va pierde suveranitatea.

Apoi, starea cititorilor este vulnerabilizată și mai mult prin ideea că pericolul nu ar fi doar un scenariu imaginar, ci unul real și inevitabil.

În această schemă, rolul central îl are Transnistria, prezentată drept „scânteia” care va declanșa conflictul în momentul apropierii Republicii Moldova de NATO și UE. În mod firesc, o astfel de amenințare ar trebui să ducă la mobilizare socială și implicare civică, printr-un răspuns ferm de apărare și acțiune.

Doar că, în practică, pare să se întâmple reversul: mecanismul propagandistic subminează efortul de eficacitate, atât prin demonizarea UE și a Occidentului în general (de unde, de fapt, se așteaptă o soluție), cât și prin contestarea legitimității votului.

Votul este prezentat ca inutil și aranjat, așa cum a fost și referendumul care „trebuie anulat”, împingând astfel votanții spre capitulare. În aceste condiții, rezultatul devine ușor de anticipat. Dacă astfel de mesaje sunt percepute ca autentice, iar soluțiile de contracarare nu sunt vizibile, răspunsul firesc este retragerea și chiar resemnarea.

În acest caz, nu se mai pune problema apărării democrației, ci dorința de a reduce frica personală. Astfel se formează un nou curent anti-european, care duce la respingerea oricăror mesaje pro-occidentale și la promovarea narațiunii că „toți sunt la fel”, că „neutralitatea” este cea mai bună soluție pentru Moldova, care asigură liniștea și „pacea”.

De ce astfel de mesaje sabotează drumul european al Republicii Moldova

Din perspectivă politică, această exploatare a fricii erodează fundamentul fără de care integrarea nu poate avansa, și anume încrederea în instituțiile statului, mobilizarea civică, sprijinul pentru reforme și asumarea unor sacrificii pe termen scurt și mediu.

După cum demonstrează rezultatele proiectului PROMPT, aceste interferențe în alegeri nu țintesc doar persuadarea publică, ci blocarea participării efective la vot prin epuizare, neîncredere și delegitimarea anticipată a alegerilor.

Din acest punct de vedere, narațiunea „Moldova, următoarea Ucraină” subminează drumul european al Republicii Moldova prin trei mecanisme narative simple. În primul rând, accentul este pus pe denaturarea proiectului de integrare europeană. În loc să fie prezentată ca o soluție pentru modernizarea țării, integrarea este poziționată ca un pericol național. Atâta timp cât UE și NATO sunt asociate cu războiul și sunt descrise în termeni de „ocupație”, orice discuții despre beneficii ajung pe plan secundar.

În al doilea rând, referințele la instrumentele democratice, precum alegerile, referendumul sau secțiile de vot, sunt prezentate tendențios ca „dovezi” de trădare.

Datele PROMPT arată că subiectele despre alegeri sunt asociate cu teme despre „identitate” și „suveranitate”. Cu alte cuvinte, nu se vehiculează doar afirmația că „alegerile sunt măsluite”, ci aceasta este transformată într-o acuzație mult mai gravă că „cineva își trădează țara”. Iar frica este apoi amplificată prin referința la „amestecul extern”.

Perspectiva se mută de la conflictul intern la pericolul extern, „vin alții peste noi”. În plus, o tactică recurentă este dilema falsă: situația este prezentată ca având doar două opțiuni („ori ești cu Occidentul, ori ești cu Rusia”), ceea ce elimină deliberat nuanțele și împinge publicul spre polarizare forțată, în logica „noi contra ei”.

În acest cadru, pozițiile critice, independente sau moderate sunt stigmatizate rapid ca „trădare” sau „complicitate”.

În al treilea rând, este denigrată ideea de integrare europeană, asociată cu austeritatea și problemele economice din diverse țări UE printre care și România, susținută de mesajul repetitiv „uitați ce vi se întâmplă dacă mergeți pe drumul european”. Astfel, nemulțumirile legate de nivelul de trai sunt redirecționate împotriva UE și a Occidentului.

Un exemplu tipic, care se potrivește cu acest mecanism de „sperietoare” economică, este narațiunea că moldovenii vor ajunge „oameni de rangul doi” și „sclavii Europei” dacă intră în UE: o formulă care creează artificial o alegere simplistă („ori rămâneți în afara UE și sunteți liberi, ori intrați în UE și deveniți sclavi”), prin termeni încărcați emoțional precum „sclavi”, „colonii”, „cetățeni de mâna a doua”.

Tot acest mecanism este amplificat de valurile de redistribuire în lanț, ceea ce creează impresia unui subiect „fierbinte”, când „toată lumea vorbește despre asta”.

Ce e de făcut?

În logica EPPM, singura și cea mai simplă ieșire din „controlul fricii” este recâștigarea încrederii că există răspunsuri reale la aceste pericole și că orice vot și acțiune contează.