Joi, 23 mai, la televiziunea publică franceză, France 2, a avut loc o confruntare ce poate fi calificată drept istorică pentru politica franceză, dar și europeană și mondială, dat fiind că Franța este a două putere economică a UE, a șaptea putere economică mondială și a treia putere diplomatică mondială. Este vorba despre dezbaterea dintre Gabriel Attal, prim-ministrul Franței și susținător împreună cu Emmanuel Macron al listei Renaissance pentru europene, condusă de Valérie Hayer, și Jordan Bardella, președintele Rassemblement National-RNși capul de listă al acestui partid pentru alegerile europene din 9 iunie.

Dezbaterea, prilejuită de campania pentru alegerile europene, a fost cu o miză mai adâncă. În primul rând, pentru că, deși în mod simetric, ea ar fi trebuit să-i pună față în față pe cei doi conducători de listă pentru alegerile europene din 9 iunie, formula a privilegiat o confruntare între un șef de partid (Bardella) și un prim ministru (Attal), ambii tenori a două partide, Rassemblement National (RN) și, respectiv, Renaissance.

În al doilea rând, deși evenimentul a fost generat de dezbaterea publică a programelor pe care Rassemblement National și Renaissance le propun pentru viitoarea UE, cea de după 9 iunie, el a adus în prim planul actualității politice naționale și internaționale două personalități politice foarte tinere (Bardella, 28 de ani și Attal, 35 de ani), care scriu nu numai un prezent electoral, hic et nunc, dar  încarnează și  o nouă generație de politicieni francezi.

În al treilea rând, binomul Attal-Bardella, angajat în dezbaterea pentru europene, reflectare a principalelor liste de partid favorite în alegerile europene, este semnul incipient al unei schimbări de paradigmă în care discuția « alb-negru » despre ceea ce este desemnat în mod obișnuit ca fiind „extrema dreaptă” (încarnată în Franța de Rassemblement National) încearcă să se debaraseze de populism și să capete consistență, tocmai pentru că o nouă generație politică, solidă, este pe cale nu de a se naște, ci de a crește în Hexagon.

Imediat după dezbatere, media franceze au problematizat momentul ca fiind, simbolic: confruntarea unei noi generații de politicieni, cultivați, de substanță din punct de vedere intelectual și politic. De asemenea, media franceze au pus întrebarea cine a câștigat din acest duel : Attal sau Bardella? Vocea media plebiscitează ideea că, într-un fel sau altul, ambii sunt câștigători, mai întâi ca oameni politici, apoi ca purtători de drapel ai partidelor respective și, în fine, ca personalități care încarnează sensibilități și opțiuni diferite ale francezilor, care se fac auzite prin discursul lor.

Vocea populară, prin sondajul Odoxa-Backbone pentru Le Figaro îl dă câștigător cu un scor foarte strâns pe Bardella (51%) contra lui Attal (46%) pe itemul « cine a fost cel mai convigător ». Însă, evident, acest scor trebuie moderat în funcție de variabile precum: un prim-ministru în exercițiu este întotdeauna mai puțin popular în fața unui candidat care nu a exercitat un astfel de mandat, nu toate temele sunt creditate cu același procentaj de convingere etc. De pildă, Jordan Bardella iese învingător pe temele sale predilecte precum cea a imigrației unde 63% dintre francezi îl consideră ca fiind mai bun decât oponentul său. Pe când Gabriel Attal est considerat mai bun pe teme precum funcționarea Uniunii Europene (49% Attal, 48% Bardella), economie (49% Attal, 48% Bardella) și mediu (53% Attal, 43% Bardella). Un punct interesant este cel legat de tema războiului din Ucraina, unde cei doi sunt la egalitate (48%).

În ceea ce privește calitățile personale, președintele RN este văzut ca fiind mai apropiat de oameni (49% față de 45% pentru Attal), mai „carismatic” (49% față de 44% pentru Attal), mai „unificator” (48% față de 45% pentru Attal) sau „având cea mai mare autoritate” (47% față de 46% Attal). Prim-ministrul este considerat a fi mai „dinamic” (47% față de 46% Bardella), inspirând „mai multă încredere” (50% față de 43% Attal), este perceput ca având cel mai mult „statura unui om de stat” (50% față de 42% Bardella) și ca fiind cel mai „competent” (52% față de 41% Bardella).

Evident, dincolo de retoricile diferite, de pozițiile politice distincte, de proiectele politice care nu s-au întâlnit în multe puncte esențiale, momentul Attal-Bardella reprezintă, în contextul alegerilor europene, un triplu câștig.

Mai întâi, cel al unei mediatizări lizibile a alegerilor europene, a proiectelor partidelor favorite printr-o discuție de fond, serioasă, bazată pe o confruntare dintre un actor politic, precum prim-ministrul Gabriel Attal, ce cunoaște foarte bine dosarele, și un eurodeputat în exercițiu, Jordan Bardella, care aspiră la un nou mandat european, supus unui test public și politic în ceea ce privește bilanțul activității sale în Parlamentul European și proiectul pe care îl propune pentru UE după 9 iunie. Este vorba deci despre o testare a forței și credibilității politice, dincolo de retorici populiste, ca simboluri ale unei noi generații politice.

Apoi, cel al unei agende de mobilizare a abstenționiștilor, care pot vedea în dezbaterea aceasta o discuție pe subiecte de fond, care au furnizat publicului răspunsuri foarte tehnice, din nou dincolo de retorica ieftină.

În fine, un duel direct, serios, dintre un partid suveranist și unul deschis proeuropean, care au o scenă încadrată de reguli pentru a se confrunta realmente, evitând astfel edulcorarea dezbaterii prin utilizarea excesivă a temelor și „săgeților” de politică internă care au adesea rolul să abată atenția de la miza alegerilor europene și să„falsifice” votul dată fiind orientarea lor adesea populistă, presărată de teorii conspiraționiste și fake news, pe teme precum cea a războiului, imigrației, energiei, mediului, agriculturii etc.

Problematizând în aceeași termeni actualitatea politică și mediatică românească în ceea ce privește alegerile europene și cine va încarna politica de mâine în România, trei constatări se impun în legătură cu listele favorite pentru campania electorală românească.

În primul rând, nicio dezbatere mediatică de fond, nicio confruntare publică în legătură cu proiectele europene ale partidelor favorite (alianța PNL-PSD și AUR) nu sunt vizibile. Din punct de vedere mediatic și politic discuțiile sunt în legătură cu subiectele politice interne și cu teme în relație cu scandalurile interne cu mize pentru alegerile locale, parlamentare și prezidențiale. Campania electorală internă prevalează în raport cu alegerile parlamentare europene. În final, ea va echivala cu o «deturnare» a votului european prin transformarea lui într-un vot local, pe teme interne și nu europene. De altfel, sloganul alianței PNL-PSD este grăitor : „Ținem cu România”. Un răspuns populist, foarte slab, în termeni de comunicare politică la sloganul AUR care face referire la Europa: „România suverană, vizibilă în Europa”. Este semnul unui vid enorm pe eșichierul politic al României în ceea ce privește prezența unei drepte solide, coerente și serioase, contraputere în fata unei extreme drepte românești, imature și belicoase.

În al doilea rând, agenda de mobilizarea a absenționiștilor este cvasi-inexistentă în lipsa unei agende politice europene în oferta electorală românească. Se contează pe diaspora, « doparea » financiară, pe bani publici, între altele a comunităților religioase ortodoxe și neoprotestante (penticostale, adventiste, baptiste etc.), prin «reactivarea» prin intermediul diverselor grupuri socio-demografice a vechilor resurse de agenți de influență politică, mulți moșteniți din aparatul iliescian, prin boostarea «populistă» de tip AUR. De asemenea, se contează pe electoratul tradițional, votant, pentru care nu există mize diferite între alegeri europene și interne.

În al treilea rând, nici un partid politic nu afișează lideri politici tineri, o nouă generație politică solidă, cultă, intelectuală, nu în sensul unei elite formate la școli, ci formate să producă valoare sociopolitică, economică, culturală, care ar putea să ofere o claritatea incipientă în ceea ce privește viitorul politic al României.

Rămânând în logica paralelei cu Franța, multe întrebări rămân fără răspuns cu privire la România. Evident se poate pune problema că nu putem compara un peisaj cultural, politic, economic ș.a.m.d. cu altul, un Weltanschauung cu altul, diferite în cazul de față. Însă, sunt practici și imperative universale, dincolo de cele culturale, precum și un parcurs în logica acumulării unei experiențe politice democratice pe care România s-a angajat după 1989, ca parte a structurilor internaționale, UE și NATO, care face posibilă și chiar obligatorie, moral și politic, paralela.

În acest context, în loc de concluzie, este legitimă și foarte serioasă întrebarea multiplă: unde este noua generație politică a României, unde sunt tinerii politicieni ai României, unde sunt martorii activi ai democrației (tinerii electori, intelectualii, societatea civilă angajată, instituțiile media etc.), susceptibili să producă și să forțeze schimbările de paradigmă în momente cheie ca acestea?