În discursul pronunțat pe 5 mai 2025 la Marea Lojă a Franței, președintele Emmanuel Macron a abordat, printre altele, complexitatea morală a deciziilor legate de moartea asistată medical și a subliniat importanța respectării demnității fiecărui individ în situații pentru care lipsesc răspunsuri absolute. El a afirmat că dezbaterea în astfel de cazuri „nu se poate reduce la întrebarea dacă cineva este pentru viață sau împotriva vieții, sau dacă, pe de o parte, ar exista un umanism care ar merita tratamentul și, de cealaltă parte, pur și simplu abandonarea în brațele morții. (...) Mi-e teamă – a mai spus Emmanuel Macron – că, uneori, în dezbaterile noastre, se precipită lucruri care uită adâncimea și marea dificultate de a gândi pur și simplu răul mai mic. Pentru că în fața anumitor situații nu mai există bine de o parte, rău de cealaltă, ci pur și simplu o alegere în situații concrete...”.

Pe fondul furtunilor mediatice dezlănțuite după rezultatul primului tur al alegerilor prezidențiale, analogia cu „singurătatea celui care trebuie să moară” din discursul președintelui Emmanuel Macron este lămuritoare pentru alegătorul român: cabina de vot devine spațiul unei dileme corneliene, în care alegătorul își asumă responsabilitatea exclusivă pentru o alegere cu consecințe colective. Lipsa de denunț a intervențiilor publice reduse la antagonisme simpliste, absența dorinței de a ridica discuția în spațiul public dincolo de caricaturile morale care ar opune așa-zisa „tabără a vieții” celei a „abandonului”, dihotomiile, adesea exacerbate, în dezbaterile media și politice, toate acestea neagă de fapt complexitatea situațiilor trăite de cetățenii care se confruntă cu aceste alegeri și măresc în mod semnificativ riscul de a grăbi alegerea de pe poziții simpliste, ignorând astfel „marea dificultate de a gândi” la nuanțe. Demnitatea vocilor publice constă acum în recunoașterea acestei complexități ireductibile și nu în afirmații politice dihotomice și învrăjbitoare de neam de genul „abordarea din diaspora este parcă ostilă României. Ei trăiesc în Occident și spun: ia, voi care trăiți acasă, ia treceți voi către tătucu Putin, îndreptați-vă către Putin! Este necinstită abordarea majorității din diaspora și acest lucru va trebui clarificat, dacă diaspora mai este atașată valorii țării-mamă sau ne împinge să devenim un spațiu tampon între Rusia și Europa și Uniunea Europeană, împreună cu Ucraina, pentru că ei ne împing.” Sfârșitul certitudinilor morale cere un dialog profund și atent în care singularitatea parcursurilor umane are prioritate față de ideologii. 

Discursul lui Emmanuel Macron la Marea Lojă a Franței abordează problema universală a imposibilității reducerii dezbaterilor societale majore la o bipolaritate religioasă între bine și rău, viață și moarte. Transpusă în sfera politică românească, această problemă deschide o perspectivă amețitoare asupra provocărilor electorale într-o țară încă marcată de urmările comunismului, corupției sistemice și a unei democrații în construcție. Dihotomia dintre un „umanism care ar merita tratat și abandonarea în brațele mortii” a dus la negarea elitelor în fața exodului în masă al tinerilor (câteva milioane de români trăiesc în străinătate), la respingerea minorităților (LGBTQ+, de exemplu) prin discursuri care exploatează „tradiția” și la disprețul față de suferința socială (un sistem de sănătate bolnav și sărăcie rurală). Votul nu este doar o diviziune binară – pro-UE vs. suveraniști, reformatori vs. conservatori – ci include și o dimensiune existențială. Ar trebui acceptat eșecul guvernării pentru a evita un haos mai rău? Votul nu este niciodată un act pur rațional între o opțiune moral bună și una proastă, ci mai degrabă un calcul complex între alternative imperfecte, în care fiecare cale presupune cota sa de compromisuri și riscuri.

În căutarea „răului mai mic” etica electorală este în criză. Alegerea responsabilă este paradoxală și individualizarea votului oscilează între demnitate și disperare. Emmanuel Macron afirma în discursul său de la Marea Lojă a Franței că: „Nu mai există bine de o parte, rău de cealaltă, ci pur și simplu alegerea (...) calea singulară care respectă demnitatea.” În campania electorala a prezidențialelor din România, această dilemă se ilustrează în paradoxul discursului despre lupta împotriva corupției – trebuie susținută justiția represivă cu riscul unei justiții politizate? –, în paradoxul discursului despre suveranitatea națională – trebuie sacrificată o parte din autonomie pentru fonduri europene vitale? –, în paradoxul discursului despre memoria istoriei – trebuie împăcată condamnarea comunismului și reabilitarea anumitor figuri amintitoare ale trecutului? Alegătorul român nu alege doar un program, ci o etică a supraviețuirii. Avem de a face cu ceea ce Emmanuel Macron desemna ca fiind „alegerea în situații concrete, în singurătate”, alegerea unde votul devine un act intim, aproape tragic, în care individul își asumă singur consecințele unui sistem pe care nu-l controlează. 

Pentru evitarea impasului „bine de o parte, rău de cealaltă” unii cred ar fi fost nevoie poate de o nouă gramatică democratică. Alții consideră că ar fi fost nevoie de refacerea pactului civic. Alții afirmă că ar fi fost nevoie de revalorificarea pregătirii politice, de educație civică, de dezbateri mai puțin maniheene. Alții au convingerea că ar fi fost nevoie de reglementarea populismului fără a cădea în autoritarismul tehnocrat. Alții susțin că ar fi fost nevoie de regândirea reprezentării, de democrație participativă, de transparență sporită. Dar discursul lui Emmanuel Macron pune în evidență un adevăr amar: politica nu este o știință a binelui absolut, ci o artă a răului mai mic. În România, unde persistă traume istorice și fracturi sociale, alegătorul întruchipează această singurătate de alegere – între supraviețuire și ideal, între memorie și viitor. Speranța stă, totuși, în acceptarea acestei complexități. Căci, deși niciun vot nu este perfect, fiecare vot rămâne un act de demnitate – o afirmație că, în ciuda tuturor, democrația merită apărată.

În condițiile acestea alegerile prezidențiale din România au nevoie de o filozofie a deciziei care acceptă absența soluțiilor perfecte, care ia în considerație profunzimea realității – corupție, tranziție democratică, moștenire comunistă – și care plasează demnitatea umană în centrul votului cu rolul de criteriu suprem între opțiunile fragile. Prețul libertății democratice este un vertij care, dacă este acceptat, poate evita scufundarea în mediocritatea simplismelor atunci când „nu mai există bine de o parte, rău de cealaltă.”