La sfârșitul lunii ianuarie, Parlamentul turc a ratificat aderarea Suediei la NATO, punând capăt celor aproape doi ani de obstrucționare din partea guvernului turc. Ankara a blocat intrarea Stockholmului în alianță, considerând că Suedia le-a permis membrilor și finanțatorilor Partidului Muncitorilor din Kurdistan, PKK, o grupare calificată pe plan internațional ca teroristă, care luptă cu statul turc de zeci de ani, să opereze pe teritoriul său, scrie Soner Cagaptay în Foreign Affairs.

Dar opoziția Turciei față de apartenența Suediei a dispărut odată ce președintele turc Recep Tayyip Erdogan a obținut ceea ce își dorea cu adevărat: 40 de avioane de luptă F-16 din Statele Unite, îmbunătățirea echipamentelor flotei existente de avioane a Turciei și o potențială oportunitate de a-l întâlni pe președintele american Joe Biden.

Faptul că Washingtonul a fost de acord cu acest acord militar în valoare de 23 de miliarde de dolari nu este deloc de neglijat. Un embargo de facto asupra vânzărilor de arme americane către Turcia a fost în vigoare  de când Ankara a achiziționat sisteme rusești de apărare antirachetă în 2017.

La acea vreme, un Congres furios a suspendat cererea Turciei de a cumpăra aeronave F-16, iar oficialii și parlamentarii americani au admonestat Turcia pentru că a cumpărat arme de la un adversar al NATO. Președintele american Joe Biden este, de asemenea, singurul președinte american care nu l-a invitat pe Erdogan la Casa Albă, în cele două decenii la putere ale lui Erdogan. Și totuși, Statele Unite sunt atât de dornice să întărească rândurile NATO și să înăbușe orice divergențe în cadrul alianței, încât au cedat solicitărilor turcești.

Toate acestea i-au oferit lui Erdogan – care chiar în primăvara trecută a fost în mare măsură evitat de Casa Albă – o victorie diplomatică clară. Oficialii americani au sugerat chiar că Biden l-ar putea invita în curând pe omologul său turc la Casa Albă.

Unii analiști au interpretat acest acord ca reprezentând o resetare majoră a relațiilor SUA cu Turcia. Permisiunea ca Suedia să intre în NATO poate prevesti o perioadă de încălzire a legăturilor dintre Turcia și Occident și poate semnala alinierea mai strânsă a Turciei cu membrii de bază ai alianței, în toate problemele.

Asta ar fi o interpretare greșită a adevăratei orientări geopolitice a Turciei. În schimb, acordul reflectă natura fundamental tranzacțională a politicii externe sub Erdogan, un lider dispus să privească spre est, vest, nord și sud în urmărirea ambițiilor sale.

Într-adevăr, în Turcia se desfășoară o schimbare mai profundă și mai importantă, una care, chiar și pe fondul reconcilierii actuale asupra extinderii NATO, o îndepărtează de Occident.

Fondatorul Turciei moderne, Mustafa Kemal, cunoscut și sub numele de Ataturk, a modelat țara ca republică seculară europeană. Mulți lideri și multe elite turce l-au urmat pe Ataturk în încercarea de a modela statul și instituțiile sale după vectori europeni. Ei aveau să asigure intrarea țării în NATO în 1952 și, în deceniile următoare, s-au străduit să adere la Uniunea Europeană.

Dar, cel puțin încă din primii ani ai acestui secol, elitele turce de altădată au început să piardă controlul asupra unei societăți pe care încercaseră să o conducă încă de la întemeierea țării, în 1923. Erdogan întruchipează această schimbare chiar dacă el nu este pe deplin responsabil pentru ea.

Spre deosebire de Ataturk, care a venit din provinciile europene ale Imperiului Otoman, Erdogan provine din Anatolia; baza sa politică este formată din anatolieni evlavioși, dintre care mulți nu au adoptat niciodată pe deplin proiectul radical secularist al lui Ataturk.

În consecință, Turcia lui Erdogan are mai puține atașamente emoționale și politice față de Occident. Noua Turcie pe care a creat-o este ancorată nu în Europa, ci în regiunile subdezvoltate turce, în hinterland. Politica sa externă reprezintă sensibilitățile politice și culturale ale anatolienilor, departe de etosul secularist al elitelor care au fondat țara.

Asta nu înseamnă că Turcia își va abandona locul de la masa Occidentului. La urma urmei, încercarea Turciei de a se alătura Occidentului, care datează de la primele încercări de europenizare a elitelor otomane, la începutul secolului al XVIII-lea, este la fel de veche ca însăși Europa modernă.

Mai degrabă, cu centrul său de greutate acum în Anatolia, este de așteptat ca Turcia să se poziționeze ca o putere hibridă între Occident și restul lumii. O viziune influențată de Europa a guvernat politica externă a Turciei timp de decenii, dar noua Turcie va relaționa liber cu alte țări, fără a ține cont de obiectivele sau prioritățile occidentale. Asta, pentru că Turcia vede acum lumea printr-o perspectivă anatoliană. 

Turcia și deplasarea centrului de putere

Țările se pot dezrădăcina. Se spune adesea că Polonia s-a „deplasat”, la începutul secolului al XX-lea. După Primul Război Mondial, Polonia a inclus părți din ceea ce cunoaștem acum ca Ucraina, Lituania și Belarus. Dar după cel de-al Doilea Război Mondial, s-a mutat spre vest – în locația sa actuală – pierzând teritoriile estice și câștigând întinderi din ceea ce era atunci Germania. S-a mutat fizic de la est la vest.

Turcia s-a deplasat în direcția opusă. La sfârșitul secolului al XIX-lea, în timpul otomanilor, multe dintre centrele urbane majore ale imperiului se aflau în provinciile sale europene din Balcani, inclusiv Shkoder (în Albania actuală), Pristina (în Kosovo de azi), Plovdiv (în Bulgaria actuală), Skopje (în Macedonia de Nord actuală) și Salonic (în Grecia actuală).

Salonic, locul de naștere al lui Ataturk, a strălucit, în special, ca al doilea oraș ca mărime al imperiului (după Istanbul) și ca o capitală culturală și comercială - un echivalent al orașului New York din Statele Unite de astăzi.

Dar otomanii pierduseră toate aceste teritorii europene – cu excepția Istanbulului, a orașului Edirne, la granița cu Bulgaria, și a unei fâșii de teritoriu dintre ele – până la sfârșitul războaielor balcanice din 1912–1913.

Statul turc modern a ajuns să se mute în Anatolia, în est, constituindu-se în vastul podiș al Asiei Mici, inclusiv în zonele tradițional kurde și cele recent depopulate de armeni din estul Anatoliei. Pentru a ancora noul stat în Anatolia, Ataturk și-a ales ca nouă capitală Ankara, în inima stepei peninsulare, în vechiul său cartier general în timpul războiului de independență al Turciei.

Proiectat inițial ca un oraș grădină cu vile, amintind de acele orașe est-europene pierdute în deceniile anterioare, Ankara a simbolizat nașterea unei țări europene din cenușa Imperiului Otoman, în inima Anatoliei.

La întemeierea republicii, elitele Turciei – multe dintre ele născute în Europa și catapultate în Anatolia în timpul prăbușirii Imperiului Otoman – au păstrat ideile de influență europeană privind statul și viața socială. La cârma acestui grup, Ataturk a expulzat Islamul în sfera privată, a interzis frățiile religioase, a eliminat islamismul din legile turcești și a ajuns aproape de a interzice educația religioasă.

În plus, a schimbat alfabetul țării de la o scriere bazată pe alfabetul arab la cel latin, scoțând cuvintele arabe și persane din turcă, păstrând în același timp împrumuturile franceze și italiene. De asemenea, Turcia a renunțat la calendarul islamic Hegira, în favoarea alternativei gregoriene occidentale, și a interzis fesul și turbanul la bărbați. În acest fel, fondatorul Turciei moderne a restructurat țara, pentru a o încorpora ferm în Occident.

Ataturk și adepții săi, cunoscuți sub numele de kemaliști, de la miniștrii de interne din cabinet responsabili de temutul și puternicul său stat bazat pe partidul unic, până la profesorii idealiști care traversau Anatolia pentru a răspândi noul etos secular modern, s-au născut și au crescut adesea în Balcani. Aceste elite fondatoare erau uneori tulburate când vizitau podișul vast al Anatoliei, asemănător stepei, și întâlneau localnicii conservatori și evlavioși de aici.

Un scriitor al acestei epoci, Sevket Sureyya Aydemir, un intelectual kemalist proeminent, cu rădăcini în Bulgaria otomană, a descris Anatolia în memoriile sale din 1959 ca „nimic altceva decât o fâșie deja moartă de pe fața pământului”.

La balurile de Ziua Republicii organizate în micile orașe din Anatolia, la doar câțiva ani după prăbușirea Imperiului Otoman și pierderea provinciilor sale europene, birocrații kemaliști dansau pe melodii europene interpretate de trupe de jazz, spre nedumerirea țăranilor anatolieni prezenți.

Proiectul european al lui Ataturk, însă, nu s-a limitat în niciun caz la elitele țării. În timpul destrămării Imperiului Otoman, care a început în secolul al XIX-lea, milioane de turci și de musulmani non-turci – inclusiv albanezi, bosniaci, bulgari, greci și macedoneni – s-au mutat în Anatolia. Aceste grupuri, care se confruntaseră cu persecuții în țările balcanice nou formate, li s-a alăturat în Anatolia un exod și mai mare de turci și de alți musulmani din Europa, în timpul războaielor balcanice.

Împreună cu musulmanii expulzați de Rusia din fostele teritorii otomane de la nord de Marea Neagră (Circassia și Crimeea), musulmanii europeni reprezentau astfel aproape 40 la sută din populația Turciei până în momentul în care Ataturk a fondat republica, în 1923.

Și aveau tendința să sprijine proiectul lui Ataturk de secularizare strictă.Turcia modernă a devenit o democrație bazată pe pluripartidism în anii 1950, la mai puțin de două decenii după moartea lui Ataturk, în 1938, iar adepții săi kemaliști de stânga și dreapta, mulți dintre ei născuți în Balcani sau descendenți ai imigranților din Europa, au perpetuat ideea Turciei ca o entitate europeană.

Evoluția democratică a Turciei după cel de-al Doilea Război Mondial și includerea în Occident în timpul Războiului Rece au întărit și mai mult pretențiile țării la o identitate europeană și occidentală. Ankara s-a alăturat multor organizații paneuropene, precum Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică și Consiliul Europei, ca membru fondator, și a fost admisă în NATO la scurt timp după crearea alianței.

Cu trecerea unui secol, însă, legătura cu Europa menținută de mulți turci a devenit din ce în ce mai slabă. Când Erdogan a venit la putere, în 2003, anatolienii reprezentau o majoritate covârșitoare a populației Turciei. Provenind din interiorul stepei peninsulei, estului muntos și litoralului Mării Negre, această populație tindea să fie musulmană și, în cea mai mare parte, nu fusese niciodată pe deplin în largul său cu proiectul secularist de întemeiere a republicii.

Pe măsură ce acești turci conservatori din hinterland au început să intre în clasa de mijloc și să urce pe scara puterii politice, identitatea europeană pe care Ataturk a grefat-o peste națiune a devenit mai subțire cu fiecare deceniu care a trecut, în cele din urmă dispărând.

Spre deosebire de kemaliști, noile elite anatoliene nu se consideră în primul rând europene, iar punctul lor de vedere a ajuns să constituie miezul identității geopolitice a Turciei.

Marșul anatolienilor

M-am născut în Anatolia și am crescut în Turcia, la sfârșitul secolului XX, unde am primit o educație ferm kemalistă. Chiar și cu acea educație, am fost uimit în timpul adolescenței să observ modurile în care Turcia s-a agățat de identitatea europeană.

La școală, ne-am petrecut zile întregi studiind țările europene, inclusiv unele aflate la distanță, în timp ce programa arunca doar o privire peste vecinii imediați ai Turciei din Orientul Mijlociu.

Mulți turci au înțeles Orientul Mijlociu în felul în care mulți argentinieni văd America Latină. Așa cum argentinienii ar spune că nu sunt cu adevărat latino-americani, ci europeni care s-a nimerit să trăiască în America Latină, kemalismul și-a încurajat cetățenii, inclusiv pe mine, să creadă că turcii sunt, de fapt, europeni care s-a întâmplat să trăiască aproape de Orientul Mijlociu.

Pe rețelele locale de televiziune turcești, prognozele meteo internaționale transmiteau o hartă a Europei centrată nu pe Turcia, ci adesea pe Elveția, cu Turcia ascunsă în colțul de jos al hărții, ca și cum turcii ar fi trebuit să-și imagineze țara ca pe o anexă a unui ansamblu european mai mare.

Cu toate acestea, Europa a fost mai ezitantă în legătură cu relația sa cu Turcia. Între 1995 și 2013, în timpul extinderii rapide care a urmat prăbușirii Uniunii Sovietice și sfârșitului Războiului Rece, Uniunea Europeană a absorbit 16 noi țări. La început, părea că Turcia se putea alătura acestui grup: propriul său proces de aderare a început înainte de sfârșitul Războiului Rece, în 1987, dar a primit o lovitură odată cu venirea lui Erdogan la putere, în 2003.

Erdogan a fost salutat de mulți observatori europeni ca având un nou stil de islamist moderat, profund dedicat instituțiilor democratice, dispus să preia rigida armată a țării și să transforme Turcia într-o democrație cu drepturi depline. În 2005, UE a început discuții oficiale cu Turcia privind aderarea.

Dar Turcia a rămas pe dinafară. La scurt timp după începerea discuțiilor, Bruxelles-ul a notificat Ankara că nu va primi nicio ofertă de aderare. Aparent, acea decizie a avut de-a face cu disputa persistentă dintre Turcia și Cipru cu privire la Ciprul de Nord, dar, în realitate, Franța și Germania au fost reticente în a primi o țară de dimensiunea și greutatea Turciei în Uniune. UE nu începuse niciodată până atunci discuții de aderare cu o țară, fără să ajungă la o ofertă de aderare. Semnalul unic de data aceasta a fost clar: locul Turciei nu era în Europa.

Împreună cu discuțiile decepționante ale Turciei privind aderarea la UE, conducerea transformatoare a lui Erdogan a ajutat la ancorarea fermă a Turciei în Anatolia. Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) al lui Erdogan întruchipează – prin excelență – ascensiunea anatolienilor în țară. AKP este o mașinărie alimentată de alegători, afaceri, elite și un etos înrădăcinat în interiorul Anatoliei și pe coasta Mării Negre - de unde sunt părinții lui Erdogan - și în estul care include mulți kurzi. Cabinetele lui Erdogan au fost pline de politicieni din aceste zone.

Politicienii cu legături cu Balcanii, care dominau cabinetele de dinainte de ascensiunea lui Erdogan, aproape au dispărut. Același lucru se poate spune despre rândurile birocrației, precum și despre înaltele curți de justiție și instituțiile de presă cheie, dintre care multe au fost preluate de anatolienii solidari cu președintele.

În acest sens, puternicul lobby de afaceri pro-european al Turciei, TUSIAD, și-a văzut influența diminuându-se în ultimii ani. Dominat de afacerile din Istanbul și Izmir, care erau formate din oameni veniți din fostele provincii europene ale Imperiului Otoman, TUSIAD a condus adesea agenda politică a țării; a cerut aderarea la UE în anii 1980 și a finanțat un studiu îndrăzneț în anii 1990, în apogeul insurgenței PKK, care propunea o soluție politică la separatismul kurd.

De când a venit Erdogan la putere, totuși, o elită de afaceri diferită a dominat și a modelat agenda politică; afacerile conduse de Anatolia și miliardarii care provin adesea de pe coasta Mării Negre îl susțin pe președinte și încurajează Turcia să renunțe la angajamentul față de secularismul kemalist, să mențină legăturile economice cu Rusia și să-și sporească amprenta politică în Sudul global.

Această luare în stăpânire de către Anatolia este pur și simplu un produs al schimbării demografice a Turciei din ultimele decenii și al reducerii dominației vechilor elite seculare asupra societății turce. Erdogan nu este cauza acestei schimbări, ci un simptom major al acesteia. Noile elite anatoliene ale Turciei au preluat controlul și nu văd identitatea țării în termenii stabiliți de Ataturk și de succesorii săi kemaliști.

Aceste elite, adesea informate de ramurile mai conservatoare ale Islamului, văd, de asemenea, Islamul ca fiind inerent identității naționale a Turciei. De fapt, aceste noi elite celebrează Islamul la fel de energic cum a încercat Ataturk să-l suprime. Mișcarea AKP a căutat de mult să conteste și apoi să elimine atașamentul Turciei din epoca kemalistă față de Europa și de Occident și, prin aceasta, angajamentul țării față de secularismul în stil european care a imitat (și poate a depășit în severitatea sa) sistemul laic al Franței.

De la venirea sa la putere, Erdogan a anulat interdicția privind hijabul, din epoca kemalistă a Turciei, permițând totodată ca islamismul să intre în programa educațională și în viața politică a țării.

Sub Erdogan, legăturile cu Rusia s-au îmbunătățit. Cele două țări sunt rivali istorici și au fost pe poziții diferite în războaiele din Siria, Libia, Caucazul de Sud și Ucraina – Ankara a oferit Kievului sprijin politic și militar crucial. În ciuda acestei competiții, Erdogan și președintele rus Vladimir Putin au o legătură strânsă încă din 2016, când o tentativă de lovitură de stat în Turcia a eșuat. La acea vreme, aliații occidentali ai Turciei, inclusiv Statele Unite, conduse atunci de președintele Barack Obama, au ratat o oportunitate majoră, neacceptând Turcia și democrația ei după tentativa traumatizantă de puci.

Putin, abil, l-a primit pe Erdogan la numai două săptămâni de la lovitura de stat eșuată, creând relația care durează până astăzi. Acest lucru, în schimb, a permis Ankarei și Moscovei să pună la punct acorduri de împărțire a puterii în Siria și Libia, unde susțin părți diferite în conflict. Cele două țări au, de asemenea, legături comerciale și turistice în plină expansiune și noțiunea comună împărtășită de turci și de ruși că sunt „popoare de mijloc”, imposibil de încadrat într-o identitate singulară la nivel global.

Aliniere de durată

La o sută de ani după ce a fost întemeiată de Ataturk, Turcia se așază pe locul ei, așa cum o casă se așază în temelii: în Anatolia, la răscrucea dintre Orientul Mijlociu, Europa și Eurasia. Această Turcie încă se percepe pe sine ca parte a Europei, dar nu în detrimentul celorlalte asocieri ale sale.

Ankara se angajează acum liber în legături cu Iranul, Rusia, Statele Unite, monarhiile bogate din Golf, Europa și alți actori regionali și globali, fără a simți că trebuie să aleagă un partener preferat. Acolo unde liderii turci din secolul al XX-lea au avut un atașament emoțional față de Europa, Erdogan nu are; Turcia sa este mai auto-dirijată și convinsă de propriile sale virtuți.

Această nouă Turcie va rămâne, desigur, membră a NATO, ceea ce aduce Ankarei prestigiu, precum și protecție în fața Moscovei (la un moment dat, se tem elitele Turciei, relația dintre cele două țări ar putea deveni din nou mai ostilă), și influență alături de alte puteri din NATO. Dar va stabili simultan legături și parteneriate cu țările din Orientul Mijlociu și Eurasia.

Forțele ucrainene folosesc adesea drone Bayraktar fabricate în Turcia, de exemplu, în ciuda faptului că volumul comercial general al Turciei cu Rusia a crescut de la începutul atacului comandat de Kremlin, în februarie 2022, asupra Ucrainei.

În Orientul Mijlociu, Erdogan a restabilit recent legăturile Ankarei cu Riadul. Relațiile dintre Arabia Saudită și Turcia s-au diminuat după ce agenții saudiți l-au asasinat pe jurnalistul Jamal Khashoggi la Istanbul, în 2018, în timp ce oficialii turci au ajutat la asocierea prințului moștenitor saudit Mohammed bin Salman cu asasinatul.

Dar, în martie 2023, instanțele turce au transferat judecarea prințului moștenitor către instanțele saudite și, în schimb, Fondul Saudit pentru Dezvoltare a depus aproape 5 miliarde de dolari la banca centrală a Turciei, pentru a ajuta economia aflată în dificultate a țării - în mod convenabil chiar înainte de alegerile prezidențiale din mai, din Turcia, pe care Erdogan le-a câștigat.

Noua Turcie are multe identități, niciuna dintre ele exclusivă sau ușor de clasificat: dacă este o țară din Orientul Mijlociu, atunci este și singurul stat din Orientul Mijlociu care este și o putere în Marea Neagră. Și, dacă este o țară europeană, atunci este singurul stat european care se învecinează cu Iranul. Și, dacă este o putere eurasiatică, atunci este singura care face parte din NATO.

Cea mai bună modalitate pentru Statele Unite de a aborda Turcia este să recunoască realitatea acestor alinieri multiple. Lui Erdogan îi place să fie văzut ca buricul pământului, cu lumea gravitând în jurul Turciei – a încercat să servească drept arbitru în războiul din Ucraina, a jucat un rol activ în Caucazul de Sud și a proiectat puterea Turciei în Sahel, Cornul Africii, Caucazul de Sud și Balcanii de Vest.

Îi place să fie dealmaker sau intermediar în conflictele regionale, ceea ce îi sporește statutul deja monumental pe plan intern. Statele Unite trebuie să trateze cu Turcia la fel cum fac cu alte puteri mijlocii, cum ar fi India și Indonezia, acceptând că aceste țări nu văd nicio contradicție în menținerea legăturilor puternice atât cu Washingtonul, cât și cu adversarii săi.

La urma urmei, dincolo de toți anii săi de infatuare, Erdogan s-ar putea să aibă acum prea puțin interes în a-și atrage ostilitatea Occidentului. După ce a câștigat alegerile prezidențiale din 2023, Erdogan nu se mai confruntă cu provocări interne semnificative și intră în faza de construire a moștenirii carierei sale.

După ce a remodelat calea geopolitică a Turciei, acum vrea să lase în urmă o moștenire pozitivă. Asta îi oferă lui Biden, sau succesorului lui Biden, o oportunitate de a îmbrățișa noua Turcie și de a valorifica influența Ankarei în era competiției marilor puteri.

Ankara ar putea fi nerăbdătoare să colaboreze cu Washingtonul într-o serie de probleme, inclusiv privind reconstrucția Ucrainei și evoluțiile din Gaza și contracararea influenței ruse și chineze în Africa și Balcani, chiar dacă păstrează legături cu Rusia și cu monarhiile din Golf. Turcia a renunțat la orice dorință de a se alinia la Occident, iar Statele Unite trebuie să recunoască faptul că orientarea sa în direcții multiple va fi de lungă durată.

Autor: Soner Cagaptay - Director al Programului de cercetare turcă la Washington Institute și autorul cărții A Sultan in Autumn: Erdogan Faces Turkey’s Uncontainable Forces 

Sursa: RADOR RADIO ROMÂNIA